Am în fatã o carte tulburãtoare. Dar asta nu e nicidecum o surprizã; toate textele lui Ioan Mihai Cochinescu, pe care le-am cunoscut de acum vreo douã decenii, au avut asupra mea acelasi impact: dislocarea din obisnuintele unor lecturi previzibile ca desfãsurare, tributare unor algoritme, fie ele minunate, perfecte. Pânã la acest Tratat de Caligrafie, autorul a "caligrafiat" proze scurte si un roman primite cu entuziasmul descoperirii acelui "altceva" pe care-l tot cãutau optzecistii (unii reusind, altii ba). Primul lucru pe care te obligã sã-l refuzi proza cochinescianã este acel "ei, si?" lipsit de uimire. În fond, autorul caligrafiazã realitatea. În "Visul de iarnã al Izabelei", toposul timisorean este recognoscibil - convietuire de populatii amestecate: români, nemti, unguri, sârbi -, întâmplãrile-relatiile firesti, pânã la un punct. Dar atunci când totul intrã într-un vârtej care urcã derizoriul în simbol, se schimbã sensul si ritmul curgerii timpului, spatiul însusi devine pulsatoriu, creste si cade (decade) dupã o partiturã imprevizibilã. Aparent, aleatoriul pare a se înstãpâni asupra comportamentului personajelor care îsi exhibã singurãtatea si singularitatea. Rezultã un alt teritoriu, populat de altfel de vietãti, pentru care fantasticul e stare de fapt. Ecouri marqueziene si urmuziene circulã în surdinã, un backround care dizolvã orice stranietate.
Acelasi tip de "caligrafiere" rãmâne prezent si în culegerea de "eseuri în miniaturã" publicatã de Noel Computers si Biblioteca Judeteanã "N. Iorga" din Ploiesti în 2001. Recursul la realitatea fizicã si, concomitent, la realitatea livrescã pentru a le interpreta si a le cãuta sensurile (cel mai adesea morale) se face prin cufundarea, cu spaimã, în memorie. "Am gândit acest Tratat de Caligrafie, înfrigurat de spaima unei amnezii generalizate. Nu e nimic premonitiv în monstruozitatea acestui gând. Realizam, doar, cã tocmai asta se întâmpla, tocmai desãvârsirea proiectului de amneziere a unui popor. Am decis, atunci, sã descriu moduri prin care nu se poate uita! (Rãtãcind prin patria amneziei). Întâlnirea cu Sergiu Celibidache, cãlãtoria la Frankfurt, ("Totul e caligrafie, prietene! […] o doamnã avea sã-i ofere douã garoafe rosii liderului din opozitie, folosindu-se de mâna stângã. Cu dreapta i-a înfipt un pumnal în gât. […] Sângele liderului curgea ca dintr-o artezianã. Femeii i s-a fãcut rãu pentru cã femeilor li se face rãu când vãd sânge"), omniprezentul Platon, Berlinul, Revolta (!) din decembrie 1989, pauperitatea, Îngerul, arderea manuscriselor, Andrei Serban cu fata plinã de sânge, Szczeczin si Gdansk, Venetia ("eu nu am altã solutie decât sã scriu cãrti"), Octavian Paler, Nicolae Manolescu ("durerea prezentului se defineste în frica de viitor"), Parisul, desigur, scriitorii postmoderni la Stuttgart, Vittorio de Sica, Goran Bregovici si fotografia lui Ion Pãtrascu Stan, Monica Lovinescu, Nino Stratan, Mircea Cãrtãrescu, Timisoara, Timisoara, Timisoara, Ploiesti… "Memoria este aceea care ne construieste", ne asigurã d-l Cochinescu si recunoaste în amintirile sale transcriindu-le drept praguri de trecut si spunându-ne povestea pãienjenisului de întelesuri pierdute sau (re)gãsite. Cartea e scrisã cu patimã, cu o datorie a eliberãrii. Este, aici, pregnantã, întreaga personalitate complexã a autorului: autorul de filme (premiat la Hirosima când avea doar 16 ani), fotograful artist, profesorul de muzicã si eseistul, prozatorul cu lecturi fulminante (cuvânt folosit de Mircea Cãrtãrescu în prezentarea volumului "Visul de iarnã al Izabelei") în cenaclurile bucurestene ale anilor '80, premiatul Academiei Române si Uniunii Scriitorilor, vesnicul nemultumit de ceea ce este, de ceea ce face, de ceea ce existã în jurul sãu, înfometatul de experiente noi în realitatea "realã" si în realitatea virtualã, cel care tinde spre absolut, dar recunoaste cã "fiecare îsi poate imagina ceva: un lucru. Dar nu Lucrul".
Dar, oare, ce este mai important? Atingerea scopului sau Drumul pânã la acesta? Intentionat sau nu, Ioan Mihai Cochinescu "caligrafiazã" o seamã de rãspunsuri, constient cã numãrul lor este nesfârsit.

Florin DOCHIA