Solzi
de gheata printre crengile uscate ale orizontului. Pe marginea drumului,
seninatati încuibate bocesc, în tacere, visând la
o toamna ruginie, fara caldura sufocanta a albului. Zapada. Nori grosi
de lumina, deasupra caselor. Zile geroase, iar în priviri, binefacatoarea
uitare de sine.
Închisoarea cea de toate zilele, mai voioasa si mai trecatoare.
Unduiri necuprinse în forma, prin marginea gândului. Râsetele
unui copil uitat afara, la ghetus, întâmplari neîncercate,
doborâte prematur si-ngropate. Orizontul e la doi pasi. Unde
mergi? Se-aude-n rastimpuri. Spre ce te-ndrepti, o, omule?
Câte lumini stravezii prin colbul zapezii! Înalta-ma-n
câmpuri de sus, îi strig îndoielii închisa
în gerul încrederii. Câte semne nu sunt ascunse
sub coperisul zapezii si câte resturi de rost putrezite sub
el. În preajma soarelui, zapada se-ngroasa-n lumina vederii
de sine.
Câte neîmpliniri nu acopera stratul gros al zapezii din
noi. Iata, acolo, în zarea decupata în chiar mantia zapezii,
buzunarul gol al destinului: ce pierdere fara limite sa vezi goliciunea
sub camasa proprie; prin iarba primavaraticei evadari din iarna cea
vesnica, destinul.
Raceala privirii: iata evidenta pierderii de sine. Gheata privirii:
iata dovada regasirii chipului propriu. I-am ascultat uneori pe cei
care se socoteau neîmpliniti: aveau privirile înghetate
si somnul înzapezit; treceau pe lânga oameni fara sminteala,
dar mâniati pe neîmplinirea jocului lor. Coborau spre
înghet, se înaltau catre neîntelegere. Cicatricele
acestei miscari schimonoseau prietenia lor cu însusi prietenul.
Psihologie neîmplinita, veti spune voi, savantilor: "neîmplinitii
sunt la moda, caci viata noastra în împrejurari atât
de grele îi îndeparteaza pe multi de vocatia ce i-ar fi
împlinit". Dar împlinirea nu este publica; ea nu
are a face cu împrejurarile, supuse sau nu unei mode sau unei
dezordini. În cumpatul vietii ti se da un nume, daca aplecarea
catre sine este completa: desavârsirea este numele. Vorbe, veti
spune, înteleptilor: "cei înalti nu se catara pe
coaste de soarta spre a-si ajunge lor însisi".
Zapada acopera apa râului si oceanul taciturn al nevoiei de
tine. Iata un adevar dezvelit în plina iarna, un adevar de sus,
alb ca si camasa sa înzapezita. Priveste-ma-n ochi, departare
ochioasa; striga-mi zapada, iar si iar, deasupra capului meu rasturnat
catre neîntelesuri voioase.
Omule! iar ti-ai strigat numele înzapezit, plin de curajul de
a-l mai spune odata. Ce bine-i sub alunecare, îndoliat rastimp
pentru chemarea zapezii! Salut încrengatura sirurilor de zapezi
vifornitate. Încarc înaltimile din ziua dintâi în
peisaje agonisite aiurea, pe când ma afundam în nametii
drumurilor.
De ce iubim iarna? m-a întrebat calauza dormitând în
zapada. Aiurea! i-am raspuns. Ne iubim pe noi rataciti în iarna;
semnele vietii sunt mai colorate si usor de adulmecat de cei ce vin
pe urma. Calauza întrebatoare, dincolo de destinul albului tau
e locul ce-l cautam. Însoteste-ma-n adormire, zapezita.
Zapada si soare: iata un paradox al vederii. Alb si lumina: iata o
binefacere a faptei; dar a faptei de sus, dinspre culme. Ne trezim,
rareori, privim spre albul din ochii iubitei; adormim apoi, albiti
de lumina desfrâului. "Retragerea din mijlocul vifornitei
este a vietii cale!" ne striga înteleptul.
Unde sa ne retragem si pentru cât timp? întreaba nestiutorul.
În spatele adormirii, într-o adormire si mai mare, si
pentru totdeauna, raspunde înteleptul. Vorbirea fiecaruia ramâne
nestiuta, tacuta, pentru celalalt. Tacerea vorbitoare, tacerea celor
nevorbitori; tacerea înfricosatoare, ca atunci când astepti
verdictul judecatii; tacerea pierduta în umbra-i rostita; tacerea
regasita în clipa pieirii tacerii; în pustia vorbirii,
cetele vioaie ale netacutilor tac desfrânat, învechite-n
cuvânt. Un filosof ne-a numit "fiinte graitoare".
Sa nu fi zarit el cuvântul pierdut printre sunetele articulate
ale gurii? Sa nu fi vazut, filosoful, vorbele aruncate în vânt
de trecatorii grabiti ai lumii? Vizitii împaturiti în
grijile zilnice, maturate, cadentat, în galop, pe drumuri înfundate,
îndraznesc sa-si uite închipuirea printre semne. Ce vedeti,
fratilor? Întreaba calaii minunii. Doar nori, preaînteleptilor,
le raspund, împacati, vizitiii.
Ati vazut îndelung, privind spre-nceputuri, noianul de alb rasarit
pe-ntuneric? Ati masurat cu trezirea începutul lumii zapezii?
O, muritorule, senin pierdut printre zabrelele acelui noian! Ai stiut
calea spre tine? Desfrânata aducere aminte a trecerii prin nori;
soare amutit de-ndoieli fumegânde.
Am pipait, sub troiene nesecate, sosul colbiu al minunii. Cititori,
rânduri, rânduri, desfatati de oarbe vederi si-ncremenite
absoluturi, asteptau; pietrificari alburii si miscari oprite devreme,
sub neaua ochilor cititori. Sus, sus de tot, veghe asfintita, întortocheate
mirari si îngropari de semeni.
Ziua buna! Se-aude-n rastimpuri, printre paradisiacele întrebari:
Ce faci, o, prietene? Cum o mai duci, tu, amice? Cum ti-a iesit treaba
începuta ieri, neamule? Cum te-ai descurcat la târg, domnule?
Va salut, oameni ai negurii înzapezite si-ai caselor acoperite
de negrul prea alb al ratacirii. Ziua buna!
Ati zburat neîngaduit de lenes. Se vede dupa coada aripilor
atipite. V-am asteptat în rascruce, alertat de prealumeasca
voastra purtare: Buna ziua, domnilor V-am îndepartat de
mine, legiuni împovaratoare de semne; sus, ghetarul vietii curge
împatimit peste trupuri de frunze, de miei, de oameni.