revista nouã arhiva eliade

ARHIVA

Revistã de culturã
supliment al revistei ZARVA
Câmpina - ROMÂNIA

Peisaj de iarnã - Viorel CERNICA

Solzi de gheata printre crengile uscate ale orizontului. Pe marginea drumului, seninatati încuibate bocesc, în tacere, visând la o toamna ruginie, fara caldura sufocanta a albului. Zapada. Nori grosi de lumina, deasupra caselor. Zile geroase, iar în priviri, binefacatoarea uitare de sine.
Închisoarea cea de toate zilele, mai voioasa si mai trecatoare. Unduiri necuprinse în forma, prin marginea gândului. Râsetele unui copil uitat afara, la ghetus, întâmplari neîncercate, doborâte prematur si-ngropate. Orizontul e la doi pasi. Unde mergi? Se-aude-n rastimpuri. Spre ce te-ndrepti, o, omule?
Câte lumini stravezii prin colbul zapezii! Înalta-ma-n câmpuri de sus, îi strig îndoielii închisa în gerul încrederii. Câte semne nu sunt ascunse sub coperisul zapezii si câte resturi de rost putrezite sub el. În preajma soarelui, zapada se-ngroasa-n lumina vederii de sine.
Câte neîmpliniri nu acopera stratul gros al zapezii din noi. Iata, acolo, în zarea decupata în chiar mantia zapezii, buzunarul gol al destinului: ce pierdere fara limite sa vezi goliciunea sub camasa proprie; prin iarba primavaraticei evadari din iarna cea vesnica, destinul.
Raceala privirii: iata evidenta pierderii de sine. Gheata privirii: iata dovada regasirii chipului propriu. I-am ascultat uneori pe cei care se socoteau neîmpliniti: aveau privirile înghetate si somnul înzapezit; treceau pe lânga oameni fara sminteala, dar mâniati pe neîmplinirea jocului lor. Coborau spre înghet, se înaltau catre neîntelegere. Cicatricele acestei miscari schimonoseau prietenia lor cu însusi prietenul. Psihologie neîmplinita, veti spune voi, savantilor: "neîmplinitii sunt la moda, caci viata noastra în împrejurari atât de grele îi îndeparteaza pe multi de vocatia ce i-ar fi împlinit". Dar împlinirea nu este publica; ea nu are a face cu împrejurarile, supuse sau nu unei mode sau unei dezordini. În cumpatul vietii ti se da un nume, daca aplecarea catre sine este completa: desavârsirea este numele. Vorbe, veti spune, înteleptilor: "cei înalti nu se catara pe coaste de soarta spre a-si ajunge lor însisi".
Zapada acopera apa râului si oceanul taciturn al nevoiei de tine. Iata un adevar dezvelit în plina iarna, un adevar de sus, alb ca si camasa sa înzapezita. Priveste-ma-n ochi, departare ochioasa; striga-mi zapada, iar si iar, deasupra capului meu rasturnat catre neîntelesuri voioase.
Omule! iar ti-ai strigat numele înzapezit, plin de curajul de a-l mai spune odata. Ce bine-i sub alunecare, îndoliat rastimp pentru chemarea zapezii! Salut încrengatura sirurilor de zapezi vifornitate. Încarc înaltimile din ziua dintâi în peisaje agonisite aiurea, pe când ma afundam în nametii drumurilor.
De ce iubim iarna? m-a întrebat calauza dormitând în zapada. Aiurea! i-am raspuns. Ne iubim pe noi rataciti în iarna; semnele vietii sunt mai colorate si usor de adulmecat de cei ce vin pe urma. Calauza întrebatoare, dincolo de destinul albului tau e locul ce-l cautam. Însoteste-ma-n adormire, zapezita.
Zapada si soare: iata un paradox al vederii. Alb si lumina: iata o binefacere a faptei; dar a faptei de sus, dinspre culme. Ne trezim, rareori, privim spre albul din ochii iubitei; adormim apoi, albiti de lumina desfrâului. "Retragerea din mijlocul vifornitei este a vietii cale!" ne striga înteleptul.
Unde sa ne retragem si pentru cât timp? întreaba nestiutorul. În spatele adormirii, într-o adormire si mai mare, si pentru totdeauna, raspunde înteleptul. Vorbirea fiecaruia ramâne nestiuta, tacuta, pentru celalalt. Tacerea vorbitoare, tacerea celor nevorbitori; tacerea înfricosatoare, ca atunci când astepti verdictul judecatii; tacerea pierduta în umbra-i rostita; tacerea regasita în clipa pieirii tacerii; în pustia vorbirii, cetele vioaie ale netacutilor tac desfrânat, învechite-n cuvânt. Un filosof ne-a numit "fiinte graitoare". Sa nu fi zarit el cuvântul pierdut printre sunetele articulate ale gurii? Sa nu fi vazut, filosoful, vorbele aruncate în vânt de trecatorii grabiti ai lumii? Vizitii împaturiti în grijile zilnice, maturate, cadentat, în galop, pe drumuri înfundate, îndraznesc sa-si uite închipuirea printre semne. Ce vedeti, fratilor? Întreaba calaii minunii. Doar nori, preaînteleptilor, le raspund, împacati, vizitiii.
Ati vazut îndelung, privind spre-nceputuri, noianul de alb rasarit pe-ntuneric? Ati masurat cu trezirea începutul lumii zapezii? O, muritorule, senin pierdut printre zabrelele acelui noian! Ai stiut calea spre tine? Desfrânata aducere aminte a trecerii prin nori; soare amutit de-ndoieli fumegânde.
Am pipait, sub troiene nesecate, sosul colbiu al minunii. Cititori, rânduri, rânduri, desfatati de oarbe vederi si-ncremenite absoluturi, asteptau; pietrificari alburii si miscari oprite devreme, sub neaua ochilor cititori. Sus, sus de tot, veghe asfintita, întortocheate mirari si îngropari de semeni.
Ziua buna! Se-aude-n rastimpuri, printre paradisiacele întrebari: Ce faci, o, prietene? Cum o mai duci, tu, amice? Cum ti-a iesit treaba începuta ieri, neamule? Cum te-ai descurcat la târg, domnule? Va salut, oameni ai negurii înzapezite si-ai caselor acoperite de negrul prea alb al ratacirii. Ziua buna!
Ati zburat neîngaduit de lenes. Se vede dupa coada aripilor atipite. V-am asteptat în rascruce, alertat de prealumeasca voastra purtare: Buna ziua, domnilor… V-am îndepartat de mine, legiuni împovaratoare de semne; sus, ghetarul vietii curge împatimit peste trupuri de frunze, de miei, de oameni.