Dupã
ce a împlinit treizeci de ani, poetul (socotit semnificativ
pentru generatia din care face parte) s-a gândit sã-si
încerce uneltele si în prozã. Si nu una oarecare,
ci la cea mai înaltã sincronizare cu momentul actual.
Adicã o (de)constructie deliberat postmodernã, cu
putin din toate, dupã o retetã "cãlugãreascã"
ce nu lasã pe dinafarã nici o plantã (mai
mult sau mai putin comestibilã) din grãdina literaturii.
Lectura celor 150 de pagini e surprinzãtor de lejerã!
Hiperrealismul din "debutul" frazei e repede condus
spre un fantastic ironic ori spre un derizoriu absurd. Naratiunea
e dependentã cu totul de înclinatia funciarã
a autorului spre poezie. S-a spus cã sunt, de fapt, poeme
în prozã. (Petru Romosan). Ceea ce nu este departe
de adevãr. Miza textului este, din pãcate, mult
mai micã decât aceea cerutã de poezie (fie
si în forma prozei). Tentatia ludicului minor ("e haios"
- Marius Ianus) produce doar uneori umor, arareori chiar te tulburã!
Calitatea sigurã a textelor este cã, împreunã,
creeazã o lume cãreia îi poti gãsi
corespondente relative în realitate. Este evident cã
fictiunea nu este totalã, la originea "întâmplãrilor"
aflându-se evenimente si personaje reale. Ceea ce nu creeazã
semnificatie în sine, chiar dacã cititorul ar putea,
la rigoare, localiza sau recunoaste. (Una dintre lansãrile
cãrtii s-a fãcut la Spitalul de Psihiatrie Voila,
tocmai pentru cã autorul lega, într-un fel, unele
texte de acesta.) În cãutarea genului proxim, as
trimite spre unele proze scurte din Visul de iarnã al Izabelei
de Ioan Mihai Cochinescu, un optzecist sadea, distanta fiind totusi
prea mare fatã de parabola acestuia din urmã. Ceea
ce deranjeazã, în general, este senzatia cã
cel care spune "gluma" râde primul. Jucãus
prin definitie, Dan Mircea Cipariu dã impresia cã
uneori se joacã de unul singur. Dar o face cu talent si
cu stiintã, fãrã îndoialã! Dincolo
de gratuitatea jocului, de absenta dimensiunii tragice, de manierismul
care îl paste cu deosebire. Sã zicem, însã,
cã avem de-a face cu o fazã incipientã de
prozator, cu o "cãutare a tonului" propriu, cu
repetarea (cam haoticã
) a unor experiente pentru
a se locui, mai târziu, pe sine. Oricum, nu pe suprafete
prea întinse, pentru care nu sunt semne de respiratie suficient
de puternicã.
Spectacolul Cipariu este, deocamdatã, de week-end. Vor
veni si zilele lucrãtoare? Asteptãm.
F.
Scarlat