Un
mit este o poveste sacrã. O poveste care îsi creeazã
propriul sãu timp; sau care strãpunge eternitatea.
O poveste care s-a întâmplat cândva, se poate
întâmpla acum si se va întâmpla si în
viitor. Un mit este transpus în cuvinte. Ca toate spusele
noastre originare. Iar cuvintele sunt formate din litere, reprezentãri
grafice ale sunetelor pe care noi le emitem pentru a comunica.
Literele, agregate în cuvinte, agregate la rândul
lor în fraze, alcãtuiesc un limbaj. Limbajul este
omniprezent în viata noastrã. Existã voci
care afirmã cã limbajul este fundamental pentru
dezvoltarea rasei umane. Sunt chiar destui cei care spun cã
limbajul este diferenta specificã ce ne separã de
alte specii din genul proxim al animalelor. De ce? Pentru cã
limbajul ne-a permis sã transmitem de la un individ la
altul idei si concepte care nu s-au pierdut astfel odatã
cu moartea individului efemer, cel care le-a creat, ci au trecut
la urmasi, favorizând dezvoltarea, de-a lungul timpului,
a ceea ce numim acum civilizatia umanã. Am construit o
întreagã lume pe bazele fragile ale unor cuvinte.
Si s-a creat o iluzia cã vorbele au puterea de a transmite
ceea ce omul stie. Cã ele pot sã surprindã
gândul unui om, sã îl încapsuleze în
forma fragilã a unor sunete sau semne pentru a îl
transmite mai departe, spre ceilalti oameni, care vor putea sã
descifreze exact semnele sau sunetele si sã reconstituie
gândurile "primului om". Imposibil. Pentru cã
relativitatea dominã lumea în care omul trãieste.
Pentru cã fiecare creatie a omului însusi este relativã.
Ne ascundem în spatele unor simplificãri ale lumii
din jurul nostru despre care afirmãm cã sunt absolute.
Absurd. Fiecare axiomã pe care omul s-a bazat de-a lungul
istoriei a fost infirmatã. Chiar structurile aparent rigide
si neiertãtoare ale limbajului, ale modului în care
comunicãm, s-au transformat de nenumãrate ori. Fiecare
cuvânt a avut o multime de semnificatii. A pierdut unele
dintre ele, a câstigat altele si a ajuns la forma pe care
o cunoastem astãzi. Formã care, implacabil, se va
schimba pe mãsurã ce timpul trece. Cuvintele sunt
relative. Gândul unui om este relativ. Simplã strãfulgerare
care se pierde în imensitatea constiintei. Un gând
nu are semnificatie decât în sistemul pe care cel
care îl emite l-a construit în propria s-a minte.
Un gând separat de circumstante si de persoana care l-a
emis înseamnã prea putin.
Dacã ideea cã putem încapsula gândurile,
cunoasterea, sentimentele unui om în cuvinte, pentru a le
pune, apoi, la dispozitia tuturor celorlalti oameni, este o iluzie,
tot astfel este ideea cã un gând nu are valoare decât
pentru cel care l-a creat (sã aibã transmiterea
lui prin cuvinte caracter apocaliptic?). Dacã aceastã
ultimã idee ar fi adevãratã, cum am putea
explica similaritãtile care existã între oameni,
cum putem explica faptul cã ei înteleg, de multe
ori, ce gândesc ceilalti, cum putem explica acea coerentã
internã a civilizatiei pe care omul a construit-o? Paradoxal,
cuvintele relative reusesc sã surprindã gândurile
efemere ale indivizilor si sã le distribuie celorlalti
indivizi într-o formã ce poate fi înteleasã
de cãtre acestia. Pentru cã altfel nici mãcar
aceste rânduri nu ar avea pentru cei care le citesc vreun
înteles. Si totusi, puteti sã cititi si sã
întelegeti gândurile pe care eu le-am avut atunci
când am scris acest articol. E posibil sã nu mã
întelegeti în totalitate, dar ideile generale sunt
clare, în pofida gândurilor mele care par intransmisibile
si în pofida relativitãtii inerente cuvintelor pe
care le folosesc. Cuvintele au puterea de a transmite gânduri.
Dar nici pe departe în maniera absolutã de a prelua
gândul în sine, de a-l încapsula în cuvinte
si de a-l duce pânã la cel care doreste sã
îl desfacã din cuvinte pentru a si-l însusi.
Trebuie sã ne întrebãm de unde provin gândurile
noastre? E greu sã dãm un rãspuns sigur la
aceastã întrebare. În mod cert, putem spune
cã ele sunt. Iar toate lucrurile despre care putem spune
cã sunt se aflã într-o luminã, în
lumina cunoasterii. Ele au fost scoase din ceea ce grecii numeau
ascundere. Tot ceea ce este se gãseste în starea
de neascundere. Gândurile noastre sunt neascunse. E greu
de precizat exact ce le-a scos din starea de ascundere. Grecii
credeau cã omul ajuns într-o anumitã stare,
în starea de deschidere fatã de ascuns, este capabil
sã primeascã cunoasterea lucrurilor care se gãsesc
în ascuns. Asa cum un vas nu poate sã aducã
apa în interiorul sãu, dar este deschis, pregãtit
sã primeascã si sã continã apa care
va curge în el. Existã o sferã a cunoasterii,
a lucrurilor pe care omul, ca specie, le stie. Iar în afara
ei se gãseste vastitatea ascunderii. Gândurile curg
din ascundere în vasul care este omul. Dar numai atunci
când vasul este pregãtit sã primeascã
preaplinul ascunderii.
Dacã, în chipul cuvintelor, în pretentia lor
de a încapsula idei, nu am reusit sã vedem adevãr,
e timpul sã ne gândim putin la simbolurile care se
ascund în spatele cuvintelor în sine. Si aici ne vin
în ajutor miturile. Miturile au apãrut, probabil,
imediat dupã crearea limbajului, ca povesti sacre. Miturile
si ascunderea sunt profund interconectate. Cãci, dincolo
de chipul de poveste al mitului, se ascunde adevãrata sa
menire. Cuvintele din mit nu încearcã sã transmitã
o idee încapsulatã anterior, ci au menirea de a transmite
cititorului altceva: starea pe care cel care a construit mitul
o avea în momentul în care a primit, din vastitatea
ascunderii, un gând demn de a fi transmis altora. Deschiderea
unui om spre ascundere poate sã fie tesutã în
cuvintele care par a spune povestea unui mit. Iar cel care citeste
are sansa sã se situeze în aceeasi stare de deschidere
ca acela de la început. Si poate sã primeascã
acelasi gând. Nu cuvintele unui mit în sine, nu povestea
pe care el o spune sunt importante. Ele sunt doar chipuri de lut
care ascund un simbol. Simbolul deschiderii spre ascunderea care
poate sã ofere gânduri.
Dacã miturile pot sã ne formeze o stare, atunci
o fac prin intermediul cuvintelor. Ele sunt responsabile pentru
deschiderea în fata ascunderii. Cuvintele sunt mijlocul
prin care noi transmitem o stare. Gândurile apartin fiecãruia
dintre noi si sunt foarte greu de transferat de la o persoanã
la alta. Dar putem sã transmitem anumite momente, anumite
stãri, anumite situatii care au dus la aparitia unor gânduri.
Iar cuvintele sunt cãrãusii, mijlocele pe care le
folosim pentru a ne deschide cãtre ascundere, pentru a
atinge starea în care ne putem lãsa invadati de gânduri.
Cuvintele în sine par a nu avea nici o putere. Sunt simple
alcãtuiri de semne sau sunete care nu însemnã
nimic. Sunt chipuri fãrã însemnãtate.
Doar când le adãugãm simbolul ascunderii si
al gândurilor care izvorãsc din el, cuvintele capãtã
putere. Puterea gândului.
