De
curând, cineva se plângea cã nu mai suportã
zgomotul propriei sale vieti; parcã ar fi un motor, viata
aceasta, un motor zgomotos si neeconomic; si, pe deasupra, trândav,
cãci niciodatã nu oferã ceea ce-i cerem. Si
asa-i la toti, nu doar la mine, spuse el. Câtã agitatie
în jurul nostru! se mirã unii. Sunt excedat de treburi
si stresat, nu mai pot trãi astfel! spune cineva, alãturi.
Altii se-ntrebã uimiti dacã agitatia din jur i-a cuprins
pe toti sau mai existã încã, ici, colo, insule
de liniste, oameni la locul lor. Ati întâlnit, dragi
cititori, de curând, oameni altfel? Dacã da, înseamnã
cã dumneavoastrã însivã nu sunteti ai
zilei, adicã sunteti altfel. Bucurati-vã!
Sã fie însã vreo îndoialã în
privinta cuvântului de ordine al vietii noastre actuale? Sã
mai fie cineva care sã nu observe puterea administratorului
si a actului de a administra? Am putea gãsi, acum, un alt
motiv de a trãi în afara patosului administrãrii?
Desigur, sunt multe motive pentru a îndrãzni sã
nãdãjduiesti într-o viatã mai bunã,
potrivit propriilor înclinatii. Dar suntem mult prea interesati
de folosul cu care ne cheltuim energiile, uitând, se pare,
de viata însãsi. Calculul a devenit singurul aliat
împotriva acestei vieti în care niciodatã nu
esti multumit, sau nu poti fi multumit. De aceea administrãm
orice: bunuri si oameni, bani si proprietãti, echilibre si
crize, fericire si libertate, credintã si adevãr chiar.
Lumea noastrã este înclinatã sã-si concentreze
viata într-un astfel de act, cu toate cã sunt semne
cã el o trãdeazã.
Sã fie vorba, asadar, despre
o depãsire a mãsurii? Oricum, cel ce mai poate constata
excesul, îndemnat fiind sã-l cântãreascã,
sã-l judece, ar putea crede cã administrarea lucrurilor
nu-i decât un fel de manipulare a lor si cã interesul
pentru un astfel de act, desi reprezintã o pãrticicã
din firea noastrã, copleseste întreaga fire. Pentru
cel care ajunge aici, îndepãrtarea gândului de
o astfel de întelegere a omului ca administrator devine îndrãznealã
nejustificatã, ce întunecã însãsi
întelegerea lucrurilor si a situatiei noastre în lume.
Pornitã de la constatarea unui exces, aceastã evaluare
a rosturilor vietii noastre ajunge ea însãsi la supramãsurã.
Sã n-aibã îndreptãtire un fapt atât
de grav înstãpânit în firea noastrã?
Sã fie iesit din comun ceea ce e atât de obisnuit?
Iatã, acolo, un învãtãtor care îsi
îndeamnã discipolii sã nu-si iroseascã
energia, sã n-o cheltuiascã în van, adicã
fãrã sã obtinã un rezultat profitabil;
iatã, dincolo, manuale pline de întelepciune "practicã",
prezentând fel de fel de forme ale învãtãturii
despre rostul actiunilor eficiente. S-ar putea crede cã suntem
destinati sã fim administratori ai lucrurilor, muncitori
ai eficientei programate, antreprenori ai faptelor profitabile.
Prin urmare, cum sã nu aibã îndreptãtire
ceea ce este atât de rãspândit în lumea
noastrã? Credinta aceasta în destinul administrativ
al omului apare si în medii spirituale selecte; si nu doar
de-acum, ci dintotdeauna; si-aceasta dovedeste puterea coplesitoare
a actului de a administra. Sunt filosofii care vorbesc despre suprematia
omului fatã de celelalte existente, propunând imaginea
omului cuceritor al naturii. Astfel de filosofii valorificã
tocmai pornirile administrative ale omului, patosul calculului si
al eficientei, gloria nimicului. Mai mult, ele vorbesc despre luarea
în administratie a persoanei proprii, cãci aceasta
nu se poate împlini decât într-o ordine administrativã.
De unde, într-un astfel de context, gesturi gratuite, acte
frumoase doar, reflexivitãti "utile"? Am inventat
"frumosul-util" (sã îmbinãm frumosul
cu utilul, ne îndeamnã administratorii de profesie),
am conditionat privatul prin public (sã fim cineva, când
iesim în lume, ne poruncesc aceeasi). Administratorul a invadat
toate profesiile. Nu mai poti fi medic, profesor, economist, tehnician,
arhitect sau politician, ziarist sau hamal, lucrãtor cu ziua
sau angajat permanent, fãrã sã fii si administrator.
Pe ce se întemeiazã comportamentul
administrativ al omului? Ce nãdãjduieste sã
dobândeascã cel ce trãieste administrând?
Am putea crede, întâi, cã tocmai firea cugetãtoare
a omului îl îndeamnã spre acest comportament.
Dar aceeasi fire îi îngãduie sã fie si
altceva, sã se îndrepte cãtre ceea ce este opus
acestui fel de a fi. De aceea trebuie sã ne gândim
la un alt temei. Nu cumva temeiul este rãsplata, profitul
pe care sperã omul sã si-l însuseascã?
Sã observãm cã cel eficient este rãsplãtit:
el câstigã onorabilitate, bunuri, laude; în mediul
public, el este "privilegiatul". Priviti în jur
si veti vedea. Eficienta directã, cea profitabilã,
a devenit un fel de lege a vietii omului contemporan; ea este criteriul
absolut al evaluãrii faptelor noastre si temeiul proiectelor
pedagogice actuale.
Sã luãm seama însã la un fapt care, fãrã
a fi prea atractiv pentru "ratiunea eficientã",
administrativã, ne-ar putea deschide calea unei noi întelegeri
a eficientei însesi si a calitãtii de administrator
al lucrurilor care-l reprezintã pe omul actual. În
poemul filosofic Asa grãit-a Zarathustra, Nietzsche vorbeste
despre tipurile îmbunãtãtite de oameni. Iatã-le:
Cersetorul benevol, Papa fãrã coroanã, Cei
doi regi, Spiritul scrupulului stiintific, Ucigasul lui Dumnezeu
(cel mai hidos dintre oameni), Umbra. Fiecare dintre ei are puterea
de a nega o întreagã ordine socialã. Cersetorul
benevol neagã ordinea bogãtiei, a acumulãrii,
a avutiei strânsã cu orice pret, a eficientei profitabile,
am putea spune. Papa fãrã coroanã neagã
ordinea institutional-religioasã, a eficientei în administrarea
ritualului religios. Cei doi regi ce si-au pãrãsit
tronul neagã ordinea politicã, eficienta administrãrii
"interesului general". Spiritul scrupulului stiintific
neagã ordinea cunoasterii, a acelei cunoasteri care nu-si
mai îngãduie sã fie, precum spunea Pitagora,
suficientã siesi, avându-si scopul în sine, nu
în aplicarea sa pentru a obtine vreun profit. Cel mai hidos
dintre oameni neagã ordinea credintei avantajoase, a administrãrii
lui Dumnezeu; Divinitatea este, pentru ratiunea administrativã,
o afacere profitabilã: ea poate procura uzufructul supunerii
Celuilalt si, precum observa Nietzsche, legitimitatea pedepsirii
celor multi. Iar umbra, neagã aceastã existentã
însãsi, cu toate fericirile si libertãtile ei.
Veti spune cã cei enumerati
nu sunt dintre cei "buni", ci dintre cei "rãi".
Si pe bunã dreptate. Nici chiar Nietzsche nu-i aratã
ca fiind "buni"; el sugereazã doar cã ei
sunt "dincolo de bine si de rãu", adicã
sunt astfel încât nu mai pot fi judecati, cum procedãm
de obicei, prin valorile morale. Dacã totusi le gãsim
o oarecare îndreptãtire, ne-am putea întreba:
ce putere mai avem noi în a nega? Nihilismul este deja o atitudine
socotitã dintre cele mai "rele" cu putintã.
Asa încât, chiar dacã am mai simti în noi
puterea de a nega o ordine socialã, ne potolim, cãci
provocãm astfel un rãu public (cu toate cã
gestul nostru nu ar putea fi observat decât de foarte putini).
Lipsa puterii de a atinge conditia tipurilor îmbunãtãtite
(conditia celui ce neagã), împreunã cu interesul
premiat pentru administrarea lucrurilor si nevoilor nu justificã,
totusi, atitudinea de acceptare neconditionatã a nevoii si
a comportamentului de administrator, atât de rãspândite
astãzi. A ne lãsa coplesiti de interesul întru
eficienta profitabilã a actiunii înseamnã a
nu ne folosi puterea vointei decât într-un singur sens:
acela al supunerii; înseamnã, cu vorbele aceluiasi
Nietzsche, a consimti la supunere, a ne îngãdui ca
sclavi.
Sã fie bunul administrator un
sclav? Iatã întrebarea cu care ar trebui sã
ne luptãm, cititorule, dar nu pentru a o alunga, a o aseza
într-un nonsens, ci pentru a-i da o sansã. Cãci
întrebându-ne, am putea vedea mai departe decât
bãnuim.
Sã ne trãiti, bravi administratori!
Voi ne arãtati cum putem sã nu fim, pentru ca abia
astfel sã fim noi însine. În Chipul nostru omenesc
nu avem numai conditia administratorului de lucruri si nevoi, ci
si conditia omului liber. De ce sã nu o încercãm
si pe aceasta? Poate cã aceastã din urmã conditie
nu-i decât o pãrere. Dar nu se cuvine sã ne
îngrijim si de ea? Suntem administratori prin voia firii.
Am putea fi altfel prin voia proprie. Nu vedeti esecul administrãrii?
Iatã-l pe Orfeu, întorcându-si privirea administrativã
cãtre propria-i fericire; si iat-o pe aceasta dispãrând
ca un abur. Iatã-i pe administratorii nevoii, tot nevoiasi,
iar pe administratorii credintei, tot necredinciosi. În fond,
ce a fãcut Reforma (aceea de la începutul veacului
al XVI-lea)? S-a revoltat împotriva institutionalizãrii
credintei, printr-o putere fãrã margini; dar ce a
devenit? Administratoarea unei noi necredinte: ne lãmureste,
în aceastã privintã un filosof danez din secolul
al XIX-lea, Kierkegaard. De curând, filosofii au încercat
sã administreze fiinta, adicã nimicul însusi;
dar au devenit administratorii propriei lor nebunii.
Oare nu se vede, dragã cititorule,
cã nu putem administra nimic cu folos împlinitor pentru
viata noastrã? Ne fãlim cu rezultatele administrãrii
lucrurilor si nevoilor; dar ce se întâmplã cu
propria viatã? Îmi veti spune cã vã îndemn
sã fiti neglijenti, sã nesocotiti nevoile si sã
lãsati la o parte grijile vietii, încercând o
cale pe care nu o cunoastem si care nu promite nici un profit. Nicidecum.
Am observat doar cã eu însumi am început sã
am rezultate notabile în administrarea lucrurilor mele si
a nevoilor proprii. Si mi-a trecut prin minte, tocmai pentru cã
m-am recunoscut în ceilalti din jurul meu, cã as putea
sã mã pierd. Nu din prea-plinul luciditãtii
vin vorbele mele si nici din criza constiintei care ar putea naste
negatia. Am simtit cã nu pot administra nimic asa, ca lumea,
desi rezultatele notabile au apãrut, si mi-a trecut prin
minte, poate tocmai pentru a-mi justifica partiala ineficientã,
cã si ceilalti sunt în aceeasi situatie, adicã
nu pot administra nimic cu folos împlinitor pentru viata lor.
Si tocmai datoritã aceastei nefericite îndoieli în
privinta puterii administrative de a-mi oferi vreo împlinire
adevãratã, nu pot întelege vocatia administrãrii,
aceea care formeazã personalitãti utile. Dacã
printre dumneavoastrã se aflã cineva care m-ar putea
lãmuri în aceastã chestiune, atunci sã
o facã; îl asigur cã-i voi pretui eficienta
actiunii sale administrative.
Asadar, bunã administrare, cititorule!
Totusi, poate ne vom întâlni
neadministrativ, gândind împreunã asupra unui
vesnic neînteles: de ce atâta zgomot în vietile
noastre?
|