În
ultimii ani, observ, criticul literar Constantin Trandafir se apropie
cu o modestie bine temperatã de repere importante din literatura
românã. Poate cã asa a fãcut-o dintotdeauna
si noi, miopii, abia acum ne-am dat seama! Ne-am lãsat pãcãliti
de imaginea pe care as defini-o (cu riscul de a gresi pe ici, pe
colo
) folosind citatul din Caragiale cu care deschide primul
capitol al ultimei aparitii editoriale: Sunt o fiintã
foarte complexã! Capritioasã si statornicã,
impresionabilã ca un copil incult, blazatã ca un filosof,
mahalagioaicã si aristocraticã, (
) iau în
glumã împrejurãrile cele mai grave si sunt gravã
cu cine stie ce nimicuri. În textul-mamã,
sunt cuvintele unei Doamne, dar Caragiale însusi ar fi putut
spune: Madame cest moi! (scrie criticul).
Citeste
si o cronicã din «Convorbiri literare»
|
Hai
sã zicem cã acesta a fost un joc, dar cum te poti
apropia de lumea lui Caragiale fãrã simtul jocului,
fãrã a încerca descifrarea mecanismelor acestuia
din proximitate? Asa a procedat, în numeroase cazuri, asa
s-a apropiat de subiectele sale apropiindu-si-le pânã
la (aparenta) identificare. Asa s-a întâmplat în
cazul lui Stefan Petricã, al lui Mateiu I. Caragiale, al
lui Ion Creangã, al autorilor comentati în volumele
Dinamica valorilor literare, Permanente
literare românesti ori Recunoasterea valorii,
în cazul lui Bacovia, mai seamã, unde afirmarea maturitãtii
criticului este deplinã. Pentru Constantin Trandafir, de
la Bacovia la Caragiale nu a fost decât un pas: de la o operã
polisemicã, la un autor proteic. Structuraambelor
cãrti (Poezia lui Bacovia, ed. Saeculum, 2001 si Efectul
Caragiale, ed. Vestala, 2002) dezvãluie aceeasi strategie
de analizã si discurs: debutul prin prezentarea directiilor
anterioare de atitudine
criticã prezentate si judecate laconic si comparativ, deconstruindu-le
cu acribie si extrãgându-le valorile care s-au dovedit
rezistente în timp. Amândouã volumele au o importantã
componentã în care se (re)analizeazã valoarea
contemporanã a operelor, revendicarea autorilor respectivi
de cãtre generatiile de la finalul secolului XX. Aproape
firesc, pare, a acordat o credibilitate superioarã, în
Efectul Caragiale, lui Paul Zarifopol (tânãrul,
agerul si eruditul prieten al lui Caragiale, a cãrui
operã i-a prilejuit si o tezã de doctorat) si lui
Serban Cioculescu, dar
si multor exegeti mai noi, dacã nu foarte noi.Substanta cãrtii
stã, însã, în analiza axiologicã
a numeroaselor
mãsti ale lui Caragiale, o operã privitã
precum un poliedru de oglinzi ale cãrui strãlucirinu
se pot vedea, admira, dintr-o singurã privire, dintr-un singur
unghi. În cele mai bogate capitole, Delicate lucruri
vechi si noi si Lumea ca spectacol (cu subcapitolele lor), demonstratia
criticului parcurge cu succes argumentarea diversitãtii si
profunzimii acestui autor
din
categoria asa-numitilor scriitori-sintezã,
care depãsesc limitele unui teritoriu închis: Caragiale
si clasicismul laic, La început de vreme literarã nouã,
Politica realului, Între real si fantastic, Vis comica, În
registru grav, sunt titluri sub care se adunã analize
pertinente si precise (pe cât se poate!), prezentãri
critice ale surselor, domeniului, prerogativelor comicului caragialian
si nu numai (Caragiale are puterea inegalabilã de a
vedea lumea sub puterea unui continuum risus). Excursul
criticului bate calea de la vremea lui Caragiale, prin
Eugene Ionesco, pânã la optzecisti, în acelasi
timp si separat analizând proza si / sau teatrul din perspective
stiintifice moderne diverse. Deosebit de incitant este capitolul
Modelul si strategiile, dedicat optzecistilor si celorlalti
care si l-au luat drept model pe prozatorul Caragiale, adesea afirmat
în mod direct, nu pastisând, ci reconsiderându-l
în context postmodernist. E o iesire
din sistem prin exemple decanonizante, oferite de un înaintas
ilustru. O abordare mai totdeauna venind dinspre eruditie,
care a condus la constituirea unor personalitãti particulare.
Asadar, ne putem interoga (asa cum am fãcut-o cu privire
la Bacovia) despre modernitatea sau postmo-dernitatea marelui scriitor:
este unul din îndemnurile cãrtii lui Constantin Trandafir,
poate cel mai important, pentru cã aici ar fi, poate, de
descifrat sensurile sintagmei (fericit alese!) care stã pe
coperta cãrtii, Efectul Caragiale: veacul a
trecut, mofturile au rãmas; mai ales în
scris, Caragiale e cel mai iubit dintre pãmânteni scriitori
.Ca
sã ajungem la aceastã concluzie, împreunã
cu criticul, ar trebui sã ne lãsãm subjugati
de efectul Trandafir, de stilul vioi si cuceritor al
discursului, de subtextul ironic, de solida argumentare, de jocul
oglinzilor cu multiple fete, de dansul la care ne invitã
pe muzica doar aparent comicã, în fond gravã
si cu efecte profunde si perene.
Efectul Trandafir lasã urme de duratã,
asa cum s-a întâmplat si în cazul Poeziei
lui Bacovia sau al altor texte critice, de mai mare sau mai
micã întindere.
Florin
Dochia
|