Discutia despre preeminenta obiectului asupra subiectului ori invers a consumat mult timp si multe pagini scrise, argumentul cel mai spectaculos pãrându-mi-se acela care pleacã de la cuvintele biblice «la început a fost cuvântul», prezent în teoria limbajului (H. Wald), de la care se poate ajunge la afirmatia exclusivistã «existã doar ceea ce numim». Înclin, eu însumi, spre a accepta cã nu putem da nume decât la ceea ce existã – materie, fenomen, inventie, idee – acceptând chiar si concomitenta. De aceea, atunci când s-a vorbit (scris) despre «enclavizarea culturalã», a trebuit sã înteleg cã termenul viza o situatie a prezentului care cursese, nu demult, în trecut ori un pericol iminent ce plutea asupra stãrii actuale. Într-un dialog purtat în urmã cu mai bine de un an, scriitorul Eugen Uricaru îmi spunea, pe aceastã temã: «Dacã ideile nu circulã, dacã limba se închide într-o zonã bine determinatã, izolatã, dacã oamenii cred cã ei devin buricul lumii, pentru cã, neavând contact si comparatie, e normal sã facã contact si comparatie între ei, în acel moment noi pierdem bunul cel mai de pret, ceea ce se cheamã chintesenta unitãtii nationale, care este constiinta culturalã comunã româneascã.» Fãrã a absolutiza pericolul, nu pot sã nu constat cum, concomitent cu recunoscuta crizã a circulatiei cãrtii si revistelor de culturã (si, poate, chiar din cauza ei), se instaleazã tot mai evident o împãrtire pe «zone de interes» a autorilor si a comentariilor despre cãrtile lor. Li se mai spune «grupuri» sau «grupuscule». Unii chiar si-au apropriat titlul, vezi Grupul de la Târgoviste, Grupul de la Ploiesti… Conotatiile sunt, adesea, pozitive, voind determinarea unor directii comune de creatie ori de gândire. Însã, modelul a proliferat, ducând, uneori, la cãderea în derizoriu. Pe lângã grupurile «recunoscute» de istoria literarã, rãsar în umbrã grupuri constituite pe interese comune de impunere si acaparare a unor publicatii, fonduri, locuri în «prima linie» a actualitãtii literare, de afirmare a operei personale prin omniprezenta comentariilor acesteia si/sau opiniilor autorului despre orice subiect la modã. Dar, ca aceastã încercare sã reuseascã, aglomeratia nu trebuie sã fie mare în câmpul cultural. Astfel, gãsim, de exemplu, cam aceleasi nume exprimându-se în mai multe publicatii, despre acelasi subiect, fãrã a aduce nimic nou ca viziune ori, mãcar, ca expresie; o infecundã si iritabilã iteratie. Citim recenzii sau cronici literare la cãrti ai cãror autori au comentat ei însisi volumele recenzentului (cronicarului). Eu scriu despre tine, tu scrii despre mine – uneori chiar în acelasi numãr de revistã. Nu e interzis, vai de mine, dar nu e totdeauna moral, mai cu seamã când laudele curg «fãrã satiu», ca sã reiau o minunatã zicere a lui Emil Botta. Asa se face cã, dacã locuiesti (si scrii) într-o localitate (eventual ruralã) departe de locatia unei reviste sau edituri, calea spre ochiul si curiozitatea cititorului este tare îngustã. Iar, dacã ai strãbãtut-o, cartea ta nu va suscita nici un comentariu, fie pro, fie contra. Cel mult, va apãrea la rubrica intitulatã «cãrti primite la redactie». Primite si ce? Cine le citeste cât de cât profesionist? Cine le recomandã (sau nu) cititorilor? Atunci, totul se reduce la schimbul în interiorul «grupului» (de prieteni, de rude, vecini, colegi de „suferintã”). Atunci, apare o «constiintã culturalã» falsã, lipsitã de criterii axiologice veritabile. Ideile, fie si valoroase, nu circulã. Dacã nu circulã, nu existã. Si se întâmplã, cum s-a mai întâmplat, sã aparã în altã parte ca fiind noi. (Celebra operã a lui Stefan Odobleja, re-descoperitã prea târziu, poate fi un exemplu revelator, între prea multe altele.) Se întâmplã ca în interiorul aceluiasi spatiu geografic (oras) grupurile sã nu comunice – Bucurestii si Iasii sunt exemple notorii, nici Clujul nu pare «nevinovat», chiar dacã-si clameazã «ardelenismul» (cam la fel de enclavizator…). Mã tem cã toate acestea sunt semne ale unei instinctive încercãri de apãrare fatã de tãvãlugul nivelator al globalizãrii si multiculturalitãtii cerute de teoria «corectitudinii politice». Postmodernitatea aduce cu sine si asa ceva, odatã cu paradoxul afirmãrii valorii individuale prin masificare la nivel social. Creatorul are a se salva pe sine doar în interior si va iesi cu teamã la schimbul cu ceilalti. Iar ceilalti vor fi mereu mai putini.

Florin Dochia