Scriu, adica stau la coada la dezastre. Fara ele, pagina ar ramâne alba. Si în toate povestile, de la caderea Troiei la spulberarea orasului Macondo, de la Cartagina la Hirosima, de la Ghilgames la Hamlet, de la Oedip la Mâskin, nu cautam altceva. Iar scriitura este cu atât mai sugestiva, cu atât dezastrul este mai spectaculos. Sa ne bucuram, deci, ca Zorba. Dar câte dintre scriiturile lumii ne învata sa dansam la poalele vulcanului? O, pasa, secol XX, cât de darnic ai fost cu noi într-aceste apologii traite si scrise, scrise si traite (ce a fost mai întâi?) ale distrugerii universale! Aproape nu mai putem supravietui fara ele. Presa, televiziunea, le vâneaza cotidian si ni le furnizeaza calde la micul dejun, unde le consumam cât sunt înca proaspete. Si repede, pentru ca nu se stie ce va mai interveni, nu avem prea mult timp de comentarii. Literatura hipermimetica a transformat realitatea într-un text secund (ca ordine) si secundar (ca importanta) pe care-l descifram doar prin raportare la textul prim care este, de fapt, cel imaginar al literaturii. Cu adevarat "s-a întors masina lumii"! Experientele cele mai personale capata si ele aceeasi configuratie. Îsi construiesc propriul univers concentrationar, atunci când istoria ne-a ferit de unul dintre cele reale. Suntem realmente bântuiti. Le numim fantasme, dar sunt realitati psihice si existentiale dincolo de care aproape nu mai este de imaginat literatura. Nu mai are cautare? Ma închid în închisoarea mea particulara de litere, mai întâi aproape în joaca, o timida încercare, sa vad cum e, apoi… e prea târziu, nu mai am scapare, lacatele au pocnit deja, peretii sintaxei s-au înaltat brusc inaccesibili, sunt condamnat pe viata.
Scriitorii nu traiesc dezastrele, ei le inventeaza. Avea dreptate acela care a spus ca razboiul Troiei n-a avut loc decât în mintea lui Homer. Este o nepermisa relativizare? Sunt culpabil? Întrebarile acestea în cascada sunt ele însele semnele dezastrului. Dar parca nici o certitudine nu este mai departe de pacea începuturilor decât vaicareala în care s-a transformat literatura ultimelor doua secole. "Scriitura a dezastrului", ea nu îsi mai propune nici o functie soteriologica. În cel mai bun caz, una purgativa, defulatorie si atât. Mi se pare enorm de putin. Pe cât de greu de tradus în scriitura. La ce bun, atunci, scriitorii într-o epoca istorica în care imaginatia dezastrelor a fost cu mult depasita de realitate? Sau a fost anticipata? Este greu de hotarât. "L'écriture du désastre" si-a schimbat sensul în a doua jumatate a secolului XX. Se reinventeaza o noua responsabilitate fata de cuvânt. Ideologiile nu sunt altceva decât cimitire ale limbajului. Cosciuge uriase, piramide ale limbajului care se întepeneste, mortificat, dând iluzia perenitatii. Sfârsitul clamat al ideologiilor înseamna eliberarea limbajului, redefinirea artei, finalizarea fara scop a esteticului într-un scepticism absolut; arta nu poate schimba nimic dar poate distruge totul. Paradox asupra caruia cuvintele întârzie pâna la completa scuturare de sine. Neputând exista limbaj neaservit, ne întrebam mereu: cui? Si tot scormonim în interiorul lui, încarcam cu sens si lungile intervale de tacere, pentru a construi o ipoteza de Sens din totalul acestor plinuri si goluri mereu partiale. O mâna de nostalgici mai stiu despre o literatura care credea în sens, îl reproducea cu fidela constiinciozitate, nu îl provoca, îl respecta. Era o literatura fara goluri, chiar daca nici ei nu-i lipsea viziunea catastrofelor. Mai mult chiar, aceasta literatura a inventat tragicul si este chiar singura care este cu adevarat tragica, fara contaminari.
Sar din nou în timpul prezent. Ma opresc în fata inventiei, a fictiunii, a jocului suveran de cuvinte. La atât ne-am redus. Imagini. Imagineaza-ti! Nietzsche scriind despre putere si despre nihilism. O întemeiere a scriiturii pe o contestare a tuturor valorilor. Ignorând suveran o contradictie în termeni, în masura în care scriitura este prima valoare ontologica. Desfasurarea unui gând pâna la capatul lui se shimba în fondul iluminarii. Contemporani cu toate dezastrele, ne consolam ca ele pot fi citite. De ce salvam dezastrele de uitare? Ca pe o comoara. Fara rest. Scriu fara sa realizez întemeierea peste timp a unui destructiv reminiscent. M-a fascinat întotdeauna forta de seism a cuvintelor (cel putin tot atât ca si forta lor ziditoare), dar mai ales fascinatia pe care aceasta forta o exercita asupra oamenilor. Ei sunt atât de mândri de a-si arunca unii altora aceste focoase nucleare neamorsate! Ma gândesc la explicatia ultima a Turnului Babel: poate ca blestemul care l-a darâmat consta tocmai în a face cuvintele sa-si acumuleze prin timp toate nenorocirile pe care le-au comis. Sa devina din ce în ce mai periculoase, pe masura ce raspunderea noastra fata de ele scadea exponential. Ne întâlnim aici cu un interesant paradox: în vremurile "mentalitatii mitice", pe când oamenii chiar credeau în forta energetica a cuvintelor, acestea erau mult mai "blânde", acumulasera în semantica lor doar o infima cantitate de rautate. Pe când în vremile noastre pozitiviste si non-metafizice, usurinta cu care logosul darâma este atât de mare, încât ea trece ca si neobservata. Pâna si ruinele noastre au ajuns metafizice, inefabile, inobservabile, chiar si cele cutremuratoare, de la cutare oras distrus de un razboi inter-tribal pâna la turnurile Gemenii, toate au un aer supra-realist, ele ne sunt transmise în direct si tocmai de aceea nu au pic de realitate. Cuvintele au devenit suficient de puternice încât sa fagociteze complet realitatea. Si cine este mai pretios general prizonier în lagarul cuvintelor, daca nu scriitorul? Singurul responsabil de uzura si de puterea uzurpatoare a cuvintelor fata de realitate.
Stau la coada la dezastre. Nici un fel de literatura, nici macar critica literara nu pare a se mai putea naste în afara unui continut cioranian de disperare. Ceea ce o face de la început prea legata de un anume continut psihologic si mai putin de inspectia severa a luciditatii. Chiar daca, dupa Camil Petrescu, luciditatea era cea care provoca dezastrele. Impresie absolut falsa, ea doar le face vizibile în nesfârsite discursuri. Nu exista apocalipse dincolo sau dincoace de cuvinte. Ci numai în interiorul lor. Trebuie sa învatam cum se transporta aceste corpuri radioactive. Nu trece în cuvânt decât ceea ce îmi marcheaza defavorabil destinul. Numai de acolo apare Povestea. Scriu, ca si când as urla, cum zice cineva. Indiferent de cine ma aude, indiferent daca ma aude cineva. Fiindca, pe cât este de mare aglomeratia la scrisul despre apocalipsul cotidian, pe atât este de coplesitoare tacerea celor care ar trebui sa citeasca aceste cuvinte. Nimeni nu este dispus sa le ia în serios. Sunt numai cuvinte. Atât si nimic mai mult. Paradoxul de a încerca sa dai stralucire sfârsitului prin cuvinte lustruite, pentru a-i face pe ceilalti sa-l vada. Nu stiu, pâna la urma, daca eu sunt cauza, provocatorul, daca numai îl difuzez spre cei ce nu stiu sa vada, daca îl pot combate sau preveni prin bietele mele cuvinte. Pot fi toate acestea, si înca multe pe deasupra. De aceea raspunderea scriitorilor a devenit atât de disproportionata, ei par mai vinovati decât faptuitorii directi. Scriu si mi-am lasat deja rând. Undeva, precis, "se da" un dezastru. Pâine calda pentru pagina de mâine. Din care eu si cititorul ne vom împartasi frateste, muscând din parti diferite. Iar în timpul cinei noastre de taina ruinele din jur se vor ridica spre soare, râzând…