Atelierul
pictoritei Lidia Nicolae e în podul mansardat al casei înconjurate
de o mica livada, unde locuieste împreuna cu mama sa si Iarina,
încântatoarea si clipa de clipa surprinzatoarea ei fiica
de patru ani si noua luni. Foarte repede, s-a închegat dialogul
nostru plin de verva, în timp ce admiram tablourile - unele
imense - care acopera aproape orice loc liber. "Mi-e teama de
spatiile goale, pustii" - zice la un moment dat. În fata
cafelei fierbinti ("ar trebui sa fumez mai putin" - îsi
recunoaste dependenta), cuvintele pleaca înainte de apuca sa
pornesc reportofonul. Recuperez la iuteala, oricum, cu Lidia Nicolae,
orice convorbire pare continuarea alteia anterioare si poate fi reluata,
oricând, din locul în care a ramas.
Nu
toti artistii au sclipirea aceea de geniu, sa faca trei lucrari,
asa cum facea Piliuta: trei luni le bea crunt de n-avea nici o treaba,
trei luni statea sa se trezeasca si, apoi, lucra într-o luna
cât ar lucra altii în
cinci ani. Unii sunt altfel,
ca familia Coman, muncitori, au intrat în istoria artei pentru
ca au muncit din greu, fara sclipirea de geniu de care vorbeam.
Eu nu pot sa lucrez daca nu ma montez, daca nu am o anumita stare
de gratie, o motivatie. Profesorul meu, Vladimir Zamfirescu, spunea:
"mai, rasfoiesti un album de arta sau îti bagi degetul
la 220 de volti si te apuci de treaba". E cumplit de greu sa
te montezi, sa te transpui într-o starea anume. Toata vara
am stat sa învat, sa-mi dau definitivatul ca profesor
L-ai
luat cu 10!
N-am plecat nicaieri, ma mutam de pe un fotoliu pe altul. Mi-am
iesit din ritm. Stii ce cumplit e? Daca nu mai scrii o vreme, nu
mai stii sa faci nici alfabetul!
Ca la scriitori, în fiecare zi sa scrii un rând, o fraza.
Nulle dies sine linea...
Si la copii, daca nu fortezi memoria, nu mai functioneaza la parametri.
E stupid, eu, dupa vara asta, nu mai stiam sa desenez o mâna!
M-am montat greu ca sa fac un schelet pentru la scoala. E ca un
colaps, dupa o pauza de-asta, trebuie sa-l depasesti neaparat si
e greu s-o faci când ai familie, copil, griji cotidiene destule,
esti si mama, si tata
Câti
artisti plastici sunt la Câmpina?
De care? Consacrati, profesionisti?
Îmi
spuneai, mai devreme, de niste categorii.
Iata o întâmplare reala. Atunci am râs. Acuma
nu-mi mai vine sa râd. Am un coleg, Nicu Lupu, sculptor, am
facut noi un schimb, ca între artisti, tu îmi dai o
pânza, eu îti dau o sculpturica. Într-o zi, mi-a
dat o carte de vizita pe care scria: Nicu Lupu, artist plastic licentiat.
"Ce, sta lumea sa te întrebe?" Zic, asta se da mare,
ce scrie acolo, licentiat? Acuma, stau sa ma gândesc ca are
dreptate. Suntem, la un moment dat, bagati, asa, în aceeasi
oala, la comun. Pe vremuri, era Uniunea Artistilor Plastici Amatori;
între timp, s-a desfiintat. Acuma nu se mai ocupa nimeni de
chestia asta. Dar nimeni nu stie ca, pentru a deveni profesionist,
pe lânga licenta, masterat, examene peste examene, cum era
înainte, (nu ca acuma, daca ai bani, iei o diploma) trebuie
sa înveti, sa tot înveti fara sa te opresti, sa te cauti
pe tine însuti, sa fii adevarat, sincer, personal.
Câti
artisti plastici licentiati sunt la Câmpina?
Carmen Balan, eu, Alfred Dumitriu si un baiat de la Brebu, Viorel,
sculptor, din câte stiu...
Deci,
la Câmpina, sunt trei. Dar ceilalti pictori, sculptori, ce
statut au ei? Sunt talentati, dar fara studii, autodidacti?
Aveati o emisiune despre oameni care au hobby. Banuiesc ca intra
la categoria pasiunii. Nu le contest talentul si, eu stiu, puterea
lor de munca, afinitatile pentru frumos, dar
Uite, despre
Corneliu Baba, profesorul meu Vladimir Zamfirescu ne povestea ca
nu le spunea mai nimic, sau foarte putin, dar i-a învatat
sa fie oameni. În rest, au furat de la maestru. Era suficient
ca îti pune un atelier la dispozitie, îti da de gândit,
îti pune o natura statica, pur si simplu anturajul respectiv,
cu studentii, cu artistii vremii, te formeaza, altfel, ai acces
la niste informatii, înveti istoria artei, înveti anatomie
artistica, probleme de compozitie, de perspectiva, pe care nu le
poti face ca autodidact.
Poti
sa le furi.
Nici atât! Dar nici ei, ca profesori, ca maestri, nu te învata,
nu-ti dau foarte mult, îti creeaza, însa, un climat
si o atmosfera care te pregatesc, nu doar ca om, dar si ca viitor
artist plastic profesionist, zic. Încerc sa cred ca daca am
o hârtie, nu o arunc deoparte, ci ea are o valoare, într-adevar,
sunt un om care are o licenta si un masterat în domeniu, în
pictura. Am facut si moda, imprimerie, tapiserie
Dar, acum,
toata lumea face de toate, esti stomatolog, dar faci si pictura.
Violon
d'Ingres!
Da, hobby, pasiune, mai mult de atât se întâmpla
rar; Tuculescu, de exemplu, a fost medic, dar asemenea lucruri din
istoria artei nu se repeta, nu e acelasi lucru acum, depinde de
o conjunctura, de un mediu
Un
anumit tip de scoala
Da, un mediu social, niste influente
Brâncusi, iata,
n-a facut facultate, dar s-a dus în Montparnasse, la scoala
de la Barbizon, a fost coleg cu Rodin, a lucrat în alte ateliere,
a avut lectia unor maestrii în spate, asa s-a pregatit. Nu
se poate, în arta, sa nu fii un elev al unui maestru, s-a
încetatenit acest lucru, sa fii discipolul cuiva. Ori gresesti
si-l copiezi
Devii
epigon
Or, ca sa fii un bun artist, ajungi sa nu-l poti copia pe maestru.
Sa-l
"tradezi", metaforic vorbind.
Sa faci altceva, sa-l depasesti, ceea ce este foarte greu. Atunci
abia devii independent, te desfaci de maestrul tau si-ti iei calea
ta. Ceea ce, în conjunctura actuala, în postmodernism,
e cam greu, s-a spus cam tot, de la Leonardo si de la Michelangelo
Postmodernismul a aparut tocmai pentru a da libertate fiecaruia
sa se exprime oricum; suprarealism, dada, pop-art, tot felul de
curente, fiecare face ce vrea.
Lidia,
n-am cum sa ocolesc subiectul, pentru ca e o vânzoleala în
anumite medii cu privire la un monument pe care o fundatie - deci,
este o initiativa particulara - vrea sa-l ofere orasului la aniversarea
a 500 de ani de atestare documentara si sa-l amplaseze în
Centrul Civic.
Sa stii ca trebuie sa fie ceva. În orice oras, am vazut tot
felul de lucrari, mai mari, mai mici, mai interesante sau mai putin
interesante, dar daca ai si artisti plastici consacrati care locuiesc
acolo, care lucreaza acolo, e pacat sa nu-i exploatezi, daca esti
un oras care se respecta.
Înteleg ca, dintre consacrati, în oras sunt doua
pictorite - Carmen Balan si Lidia Nicolae- si un sculptor, Alfred
Dumitriu.
Da. Noi participam lunar la expozitii de grup, cu personale nu mai
spun, si la tabere, si la expozitii internationale. Avem un statut,
platim o cotizatie, ne reprezinta cineva, Uniunea Artistilor Plastici.
Pentru monumentul respectiv, se putea face o comisie de la Muzeul
de Arta din Ploiesti, d-ra Ionescu, de la Filiala Prahova a Uniunii
Artistilor Plastici, d-ra Gheorghita, oamenii cei mai abilitati
în domeniu.
La
o initiativa particulara?
Si în acest caz, daca exista îndoieli, cum se pare ca
vor sa acrediteze rumorile care au aparut la adresa acestui obelisc.
Dar, cu siguranta, pretul ar creste de zece ori, daca nu mai mult!
Dar sa ceri parerea opiniei publice e cam cumplit, din pacate nu
exista o cultura artistica de masa la noi. Lumea asculta manele
Vorbeam deunazi despre salonul refuzatilor de pe vremuri, unde lumea
se prapadea de râs în fata unui Cézanne, asa
ca ar fi cel mai bine sa lasam posteritatii aceasta sansa de a-si
spune parerea.
As
da un exemplu mult mai celebru pentru publicul larg, Tour Eiffel.
A, bine, lucrarea lui Gustave Eiffel a ajuns simbolul Parisului,
dupa de fusese aprig contestata. Nu mai vorbesc de valoarea solutiilor
tehnice gasite atunci pentru armaturile metalice. Se fac acum structuri
tip fagure de albina pentru cupole. Nu mai departe, centrul Beaubourg,
piramida din fata Muzeului Louvre.
Sau
Centrul Pompidou. Nu s-a facut referendum printre parizieni.
Asta ar fi fost culmea! Cu toate ca ei au un anumit tip de culturalizare,
la noi nu e asa, oamenii nu sunt pregatiti estetic, nu stiu prea
multe despre arta moderna. Si eu duc munca de lamurire cu elevii
mei, la scoala. Am întâlnit un paradox: copiii mei încearca
sa faca realitatea cât mai bine, cât mai precis. Mai,
copii, Picasso si Braque au încercat, s-au chinuit sa picteze
precum un copil, pe când voi vreti sa faceti invers, ca marii
maestri. De ce nu faceti asa cum sunteti voi, spontani si nonsalanti,
pentru ca realitatea, deja, intervenind fotografia si filmul, este
redata de imagini asa de fidele, încât nu mai are sens
sa te mai chinui s-o reproduci. Deci, nu ne întoarcem la clasicism,
pentru ca riscam sa picam în kitsch. Si-atunci, arta moderna
nu mai trebuie sa fie explicita, demonstrativa, ci pur si simplu
sa-ti creeze o stare, sa-ti propuna o imagine, sa-ti dea de gândit.
Ce reprezinta, ce, Doamne, iarta-ma, a vrut sa spuna? Desi, într-un
timp, arta se facea între artisti, sa dea de gândit
fiecaruia, era o concurenta. Acuma, arta moderna nu mai este fotografie.
Nu intram în detalii de happening sau alte manifestari care,
deja, frizeaza granita kitschiului. Se depasesc niste limite ale
artei, se ajunge la non-arta. Noi ne pastram, asa, într-un
expresionism, în abstract, în metafizic.
Crezi
ca principiile pe care tocmai le-ai expus sunt valabile si pentru
monumentul pe care Câmpina ar trebui sa-l aiba?
Mi se pare normal. Asta voiam sa spun. Eu nu cred ca Alfred nu a
vizualizat în mintea lui cum ar da respectivul monument în
spatiul cerut. Nu cred ca s-ar prabusi peste oameni sau nu cred
ca ar sparge niste curbe arhitecturale. Greseala lui Alfred a fost
alta. Si e si greseala noastra, a artistilor. Noi nu stim sa ne
prezentam arta, noi nu stim sa vorbim foarte frumos, scolastic (un
profesor m-a întrebat: "Cine mai era si ala la televizor?
N-a stiut sa spuna ce voia!") Noi ne exprimam prin ceea ce
facem, nu prin cuvinte, nu putem povesti o sculptura, o pictura.
Noi stim sa facem, nu sa ne explicam. Eu am vazut machetele la el,
în curtea atelierului, care aratau foarte bine, mie mi-au
placut. Nu mai vorbesc de expozitia în aer liber, în
Centrul Civic, de acum trei ani! Era superba! Era prea mult verde,
iarba, vegetatia, dar asta nu era o problema
(râde)
eu, fiind colorist, as fi vrut mai mult negru. Nu cred ca Alfred
vine cu o aberatie doar de dragul de a face o lucrare monumentala,
de a-si "vinde" semnatura. Nu e destul de cunoscut la
Câmpina, mai mult în alte parti
S-au
vehiculat opinii despre încadrarea în peisajul arhitectonic,
curbe, linii, raportul gol/plin.
Sunt interpretari copilaresti, n-au legatura cu obeliscul acesta,
aici s-ar putea discuta de lumini si umbre, dar ar fi superfluu.
Ce are Ying si Yang cu lucrarea aceasta? Fii sigur ca Alfred nu
s-a trezit peste noapte cu ideea, e rodul unor ani de munca, de
gândire, de schite. Se vede si din ce-ati publicat voi, în
Zarva, acum câteva saptamâni. Nu se face nimic la întâmplare.
Exista o responsabilitate pe care doar un profesionist o are. Lui
îi pasa. Ne luptam si noi sa intram în Istoria Artei.
O va mai scrie cineva?
Poate.
Hai sa discutam acum despre tine; cu tine, despre tine si despre
ceea ce crezi tu. Marturisesc faptul ca am venit cu o anumita întrebare,
am gândit-o, dupa vreo 15 ani de când îti cunosc
lucrarile.
Nu mi-ai spus mai devreme, sa fiu pregatita sa-ti raspund. (râde)
Ador
surprizele! Am observat un element comun al picturii tale. Sunt
personajele din Comedia del'arte, arlechinul si colombina
Si bacanale
De
ce aceasta orientare a ta?
Daca as spune ca eu am fost principalul motiv, ca asa m-am simtit
eu, as fi putin parsiva si n-as spune chiar adevarul. Maestrul meu,
Vladimir Zamfirescu, avea în "subordinea" lui 13
elevi. Noi suntem discipolii maestrului Zamfirescu, cel care e,
la rândul lui, discipolul lui Corneliu Baba. Asadar, ne-a
"filmat" pe fiecare, s-a uitat, si pentru fiecare a fixat
câte o tema. Unuia i-a spus "femei în Bois de Boulogne".
Pentru altul, "femeia si catelul". Pentru nu stiu mai
care, "sex pur si simplu". Adica, pe fiecare l-a "citit"
si i-a dat o tema de gândire si o lista întreaga de
subiecte. Iar pentru mine a gasit raspunsul pe care, altfel, eu
nu-l aveam; arlechini, colombine, bacanale, femeia si copilul, melancolie.
Erau niste teme care chiar mi se potriveau, pe care le-am si aprofundat
si le-am dezbatut în facultate si dupa care m-am simtit bine.
Pentru ca m-au ajutat foarte mult. Într-o facultate, când
pornesti la un drum, esti asa de debusolat si asa vrei sa fii de
personal, ca nu poti, n-ai cum sa poti. Si atunci, te agati de un
Van Gogh, de un Lautrec, care mie mi-a placut la nebunie, dormeam
cu albumele lui sub perna. Si te simti chiar subjugat de chestia
asta si este foarte bine, pe parcurs, sa te eliberezi. Asadar, el
s-a uitat la mine si a zis: "tu esti o fiinta vesela si frumoasa
pe dinafara, dar îmi pari totusi trista". Si atunci,
m-a asociat cu aceasta butaforie, ca sa-i spunem asa, bacanale -
chiar am avut o serie de bacanale, cu orgii, cu nebunii. De fapt,
artistii plastici, ca si actorii, suntem niste persoane sociabile,
frumoase, dar suntem, totusi, singure si triste. Si neîntelese.
Personajele
tale, am observat, nu zâmbesc.
Exact.
Sunt
mai degraba îngrijorate.
Americanii au epuizat tema zâmbetului: "Say cheese!"
(râde)
Mi
se pare ca aceasta "terapie", sa-i zicem, pe care profesorul
vostru va învata sa o folositi ca sa va eliberati
Da, îmi spunea: "daca tu te eliberezi de Egon Schiele,
vei face ce stii tu mai bine.
Deci,
expresionismul german.
Eu am facut un neoexpresionism, fara sa vreau. Adica m-am simtit
bine acolo. Am încercat si impresionismul, am încercat
si un pic de realism, dar, nu, n-a mers. Chiar am fost si criticata,
"ce le faci mâinile alea ciolanoase, si grosolane, si
expresive?" Asa-mi plac mie. Nu stiu
Asa le vad eu. Cum
sa spun
Arta nu se explica
Poate
ca asa au mai multa personalitate.
Asta este expresia mea. Eu îmi fac expresia. Nu este impresia
mea. Fac personajele mele sa se exprime singure. Sa exprime suferinte,
durere, saracie - fiindca n-ai sa le vezi nici bogate, nici râzând,
nici cu pâinea si ceapa pe masa, ca la maestrul Ilforeanu.
Nici n-am avut de ce sa râd în ultimii douazeci de ani.
Nu stiu. Ai avut tu vreun motiv
?
Am
sa ma gândesc, la un moment dat
Poate ca vreodata am
sa caut clipa aceea
Eu îmi gasesc un subterfugiu în chestia asta si sa stii
ca ma simt foarte rau si foarte greu dupa o luna de zile în
care n-am desenat sau n-am pictat nimic. Am o nemultumire si o agitatie
intensa. Nu-mi fac un bilant, dar, dupa o lucrare, stii cât
te eliberezi si cât te descarci? Chiar daca o fac în
patru ore sau în patru zile sau în patru luni.
Mi
se pare ca ai si revenit. Schitele pe care le vad raspândite
pe jos, în jurul nostru sunt o dovada.
Poate ma inspira
Sunt
un motiv ca noi, cei care-ti admiram pictura, sa fim optimisti ca
te vei întoarce curând cu o noua expozitie.
Vreau, trebuie neaparat! În primul rând, ca am ramas
în urma, am obligatiile fata de Uniune, dar în primul
rând pentru câmpineni vreau sa fac o expozitie, un fel
de retrospectiva, am sute de schite si de lucruri pe care am fost
tentata la un moment dat sa le arunc, dar n-am facut-o si acum mi
se par frumoase, interesante. Mai am o invitatie de la dl. inspector
Caminschi, vrea sa faca o expozitie alaturi de mine. Si dânsul
face nuduri, suntem cam singurii în Prahova care ne ocupam
de acest subiect. E destul de greu sa faci un corp uman si, mai
ales la dimensiuni mai mari, nu oricine se apuca.
E
un examen foarte greu
Trebuie sa stapânesti foarte bine desenul, sa cunosti anatomia,
sa stii compozitie, ma rog, sunt multe, cromatica, lumina, umbra
De asta nu sunt foarte multi care abordeaza acest subiect, desi
este foarte cautat. Nu intram la pornografie, vorbesc de arta!
Suntem
în atelierul unui artist si, deci, nu discutam despre asta.
Chiar daca dialogul nostru ar putea deveni neconventional în
aceasta directie.
Nici eu nu fac lucruri care sa deranjeze bunul-simt. Obscenitatea
si vulgaritatea nu-mi plac. Si nici cu kitsch-ul, Doamne, fereste!
Obscenitatea
nu este arta. Mi-amintesc de tauromahiile lui Picasso. Dar el era
Picasso!
Spuneam, mai devreme, ca profesorul nostru ne-a dat ca tema "sex
pur si simplu". Stii ca nimeni nu s-a apucat de tema asta?
N-a îndraznit nimeni. Asta nu e arta.
Oricum
ai face, e o diferenta între dragoste si sex. N-ai cum, te
refugiezi în dragoste.
Tema nu poate fi reprezentata. Exact cum te-ai apuca acuma sa faci
un rasarit de soare. Poti sa pici usor în kitsch, în
amatorism, în gang! Pentru ca nu mai este nici impresionism.
Van Gogh l-ar fi vazut într-un fel, Turner ar fi vazut altfel
un rasarit sau un apus. Si acuma, ca sa faci asa ceva, ori faci
o copie, ori nu faci; ca sa faci ce este în natura nu este
decât gang. Atunci intervine aparatul de filmat si de fotografiat
care reda foarte bine, chiar mai fidel, realitatea.
Cred
ca ne vom opri aici. Sper ca subiectul în sine sa-i atraga
pe cei care citesc.
Poate îl mai dezbatem.
Da,
poate vom mai discuta, mai îndelung, chiar la galeria AS CAR
din Câmpina, unde ai câteva tablouri.
O galerie care ar trebui mai mult facuta cunoscuta si în care
ar trebui sa expuna mai multa lume. Ma rog
Îti urez o toamna frumoasa si mult timp pentru lucru.
Ureaza-mi sa am starea de har.
Sa
ai starea de har si sa ne aduci alte si alte bucurii ale sufletului.
Florin
Dochia
Câmpina,
22 octombrie 2002
|