Din departare, talia paduroasa a locului si asezarea nelinistita a cetii pareau ca rastoarna ordinea privirii, care lasa sa-i scape imagine dupa imagine.
Peisajul este un pretext, ca atare, un început al sensibilitatii. Aceasta vaga expresie a frumusetii, care este peisajul Câmpinei strecurat în ochii privitorului din departare, este ca o rasuflare scapata, fara voie în ton; o rasuflare rastignita si camuflata asemenea esecului în ochii uimiti ai celui ce abia începe viata.
Când poti spune ca ai intrat într-un oras? Dupa o minima exigenta, atunci când te prinde oboseala în spatiul lui "fizic" si esti nevoit sa te odihnesti macar câteva clipe. Dar când poti crede ca-i apartii?
Atunci când esti ca el: ca silueta lui, vazuta din departare, ca rasuflarea lui rastignita contemplata minute în sir pentru a savura misterul identitatii tale cu lumea acestei sfortari.
Suntem prea grabiti: trecatori alertati de iluzia desfatarii "finale". Împacati cu nestatornicia, pierdem dimensiunea "ecologica" a bunei stari; toate legaturile noastre sunt pervertite de competitie. Aceasta sa fie, acum "regula" omenescului? Daca da, atunci viata orasului acestea este dupa "legea" celor care l-au facut. Corupta si intelectuala, cu o moralitate îndoielnica, dar cu o gratie debordanta a practicarii conventiei si divertismentului; el îsi masoara, totusi, statura cu bucuria de a primi, iar si iar, oameni.
Nu i-am înteles niciodata "pasiunea" aceasta nestapânita de a reglementa si statua, de a ierarhiza si norma. L-am privit cu ochii de la început, din departarea tonica a trecatorului care ramâne o clipa suspendat, cu amintirea, de o evidenta. Dar i-am atins limitele calme ale geografiei sale paduroase, i-am înteles departarea de sine însusi, ratacirea, si l-am facut, pentru o clipa, raspunzator de propria-mi nedelicatete.
Poti sa judeci un oras asa cum judeci un om; îi spui ca si-a ravasit amintirile, ca si-a pierdut speranta; îl îndemni sa se linisteasca si sa-si asculte adevarul. De aceea se cade a vorbi despre el cu linistea nedisimulata a cuvântului potrivit si poate chiar cu tacerea expresiva care-i sporeste misterul. Pentru ca ce-i un oras, daca nu un mister a carui fata nevazuta este chiar omul care-l locuieste.
Câmpina este ca mine si ca fiecare "judecator" - locuitor al ei.

Viorel CERNICA

(Apãrut întâi în "Evenimentul social si arrtistic" nr.22/octombrie 1993)