|
Demult,
pe la începutul erei crestine, un Sfânt Pãrinte
nãscut în Nordul Africii, dar trãitor, o vreme,
în Cetatea Romei, îi mângâia, de la distantã,
pe romanii jefuiti si necinstiti de gotii lui Alaric (în anul
410, acestia au cucerit Roma si au jefuit-o timp de trei zile),
spunându-le cã nenorocirile istoriei sunt supradimensionate
de oameni, de cei care le trãiesc. În fond, ce înseamnã
suferinta romanilor de-atunci sau din alte împrejurãri
ale istoriei, sustinea Augustin, pe lângã Calvar? Istoria
nu este decât un interludiu al vietii vesnice, pentru cei
alesi de Dumnezeu, iar pentru ceilalti, cu mult mai multi decât
cei alesi, doar un loc ce le confirmã, într-un fel,
lipsa salvãrii. Unii dintre oameni sunt cetãteni în
Cetatea lui Dumnezeu, dar nu se pot aseza acolo decât dupã
viata pãmânteascã; ceilalti sunt cetãteni
în cetatea terestrã, adicã viata lor nu se consumã
într-un alt loc decât Pãmântul. Asadar,
orice întâmplare istoricã este neînsemnatã;
Cãderea si Calvarul sunt momentele de crizã ale umanitãtii
si ele sustin Istoria.
Putem noi întelege, din astfel de vorbe, cã existã
Istoria, adicã istoria adevãratã, dar existã
si istorie? Prima are de-a face cu divinul si cu relatia omului
cu acesta si nu-si gãseste ratiunea de a fi în sine,
ci în vesnicie; cea de-a douã se crede suficientã
siesi, gãsindu-si rostul în prezentul vietii oamenilor
unui timp. Prima este Istoria vie si treazã; cea de-a doua
este istoria cãlâie.
Perceptia comunã despre istorie si viatã este cu totul
deosebitã fatã de cea de origine augustinianã.
Toti suntem tentati sã socotim timpul istoric al vietii proprii
- destul de scurt, la scara Istoriei - ca fiind cel mai însemnat
dintre toate timpurile; toti avem sentimentul cã, într-un
fel, trãim Timpul ca atare, nu doar un timp local, care va
trece, asemenea celorlalte, într-o umbrã din care îl
mai scoate, dar nu întreg, ci pe fragmente, câte un
istoric curios. Noi însine punem un mai mare pret pe istorie
decât pe Istorie. Si, poate, pe bunã dreptate, cãci
credem cã nu suntem chiar atât de puternici încât
sã uitãm de viata noastrã, asa cum ea curge
dupã canoane politico-militare.
Vremea noastrã este agitatã de câteva sãptãmâni
încoace. M-am gândit la vorbele lui Augustin si a trebuit
sã le iau în seamã cu mult mai atent decât
as fi putut crede atunci când le-am aflat. Sã fie aceastã
agitatie una “istoricã”? Sã fi intrat istoria
în perioada sa de împlinire (finalitate) apocalipticã?
Ceea ce se întâmplã îngãduie sentimentul
cã istoria si-a iesit din somnolentã; pe de altã
parte, având în fatã vorbele inspirate ale unui
convertit veritabil - Augustin - nu se poate sã nu te gândesti
la nimicnicia vremurilor - oricãror vremi - si la desertãciunea
desertãciunilor: timpul ce se hrãneste cu vietile
noastre atât de însemnate pentru noi, dar atât
de banale pentru Istoria însãsi. Nu sunt singurele
vremi agitate si fãrã vreun rost semnificativ în
“scenariul universal al devenirii omului”. Însusi
evenimentul “roman” care a îngãduit aprecierea
lui Augustin s-a dovedit a fi prea mic; la scarã universalã,
desigur. Si nu de putine ori, ceea ce pãrea a fi mic si nesemnificativ
pentru durata în care se integra, a izbutit sã-si dovedeascã
forta de a însemna omenescul si de a-l potenta. Exigentele
prezentului nu sunt totdeauna aceleasi cu exigentele viitorului
sau ale vesniciei.
Este clar astãzi, de exemplu, cã rãzboiul din
Vietnam si cel din Coreea, din perioada postbelicã, sunt
palide, în semnificatia lor istoricã, fatã de
fenomenul literaturii sud-americane, miscarea hippy sau muzica rock
de avangardã a anilor ‘60-’70. Cine putea credita
în deceniul opt pãtrunderea consistentã în
constiinta istoricã a umanitãtii a unui fenomen –
hippy – care pãrea foarte asemãnãtor cinismului
antic si atât de slab în reordonarea spatiului public,
încât a fost socotit mai degrabã un fenomen de
psihologie socialã sau economic, sau, în cel mai onorabil
mod, un fenomen moral circumstantial si determinat de anumite inegalitãti
sociale? Si cine, pe fondul unei literaturi universale semnificativã
numai în functie de criterii europene, putea accepta, la jumãtatea
secolului al XX-lea, cã o literaturã “localã”
– cea sud-americanã – va deveni normã (canon)
pentru cultura contemporanã?
Desigur, cele douã rãzboaie amintite au lãsat
urme adânci în vietile unor oameni, chiar în constiinta
contemporanilor si a celor apropiati de acestia în timp. Astfel
de evenimente nu pot fi trecute usor cu vederea, din acest unghi
al vietii persoanelor implicate direct. Numai cã ele nu au
atins fibra istoricã propriu-zisã a fiintei umane,
asemenea celor trei miscãri culturale amintite. Au fost,
în istorie, multe rãzboaie, despre care nu mai stiu
decât câtiva istorici sau elevii care sunt obligati
la scoalã sã afle câte ceva despre ele, dar
pe care toti, chiar si istoricii, le privesc asa cum se cuvine unor
fapte istorice trecute: cu întelegere si cu uitares. Au fost
însã si altfel de fapte, care nu numai cã nu
s-au uitat, ci au provocat o rãsturnare a constiintei oamenilor,
o reordonare a prejudecãtilor lor, care au intrat în
Istoria noastrã veritabilã, pe care nu le mai stim
ca atare, asa cum nu mai stim despre rãzboaie, dar pe care
le stim într-un chip esential: suntem potrivit normelor pe
care ele le-au impus lumii. Faptele culturale mari sunt de acest
fel. Unul dintre marii împãrati romani, totodatã
si important filosof apartinând Scolii stoice, anume Marcus
Aurelius (a trãit în secolul al II-lea dupã
Hristos, asadar ceva mai devreme decât Augustin), sustinea
cã memoria colectivã – chiar Istoria însãsi,
am putea spune noi – îi retine, cu mai mare respect,
interes si utilitate, pe Socrate, Platon, Aristotel, decât
pe Cezar, Octavianus sau Traian. De ce? Pentru cã acestia
din urmã au fost oameni ai vremii lor si ai unei ipostaze
a istoriei – e vorba despre istoria politico-militarã
– oameni la mare pret pentru contemporani, dar putin semnificativi
pentru Istorie. Dimpotrivã, cei mari în Istorie pot
trece aproape necunoscuti printre contemporani; oricum, fapta lor
nu este re-cunoscutã, în dimensiunea sa ecumenicã,
nici mãcar de cei apropiati: e si cazul celor trei filosofi
greci.
De ce se întâmplã astfel? Pentru cã firea
noastrã se modeleazã dupã tipare culturale,
în vreme ce viata noastrã, a fiecãruia dintre
noi, este dominatã de evenimente precum rãzboaiele.
Se cuvine însã a tine seama, atât cât este
cu putintã, de ambele fapte: si de cele culturale, care au
de-a face cu firea noastrã cea adâncã, dar si
cu cele politico-militare, de care viata noastrã se simte
atât de afectatã. Sã nu uitãm însã
cã viata este dupã ordinele firii.
Istoria doarme atunci când oamenii pretuiesc cu mult peste
mãsurã faptele politico-militare, uitând de
cele culturale. Iar aplecarea încovoiatã asupra “importantei
istorice” a unor evenimente din prima categorie consumã
energie umanã pretioasã; de aceea devenim, pentru
un timp, somnambuli ai Istoriei (veritabile), dar mult-prea-cunoscãtori
(“experti”) ai celei mici. E neîndoielnic faptul
cã acum Istoria doarme. Dovada cea mai clarã o avem
în concentrarea noastrã abuzivã asupra evenimentelor
politico-militare actuale.
Doarme istoria; dar puteti cãlca apãsat cu cizme soldãtesti
peste trupul ei, cãci nu e nici un pericol sã se trezeascã;
deocamdatã. Iar istoria aceasta, în care conteazã
doar “contemporaneitatea”, este cãlâie si
plãpândã: de aceea e atât de agitatã
si nerãbdãtoare sã se consume în acte
pe care ea le crede ca fiind singurele “istorice”: rãzboaiele.
Mã veti întreba, poate, ce cred eu despre acest somn
al istoriei si despre mijloacele pe care le-am putea folosi pentru
a o trezi; cãci, se întelege, ne e mai de folos istoria
vie si treazã decât cea dormitândã si
somnambulicã. E o singurã cale: aceea a revenirii
omului la firea sa culturalã si la interesul pentru fapta
ziditoare de sine.
Mai mult nu vã pot spune, cãci si eu, asemenea dumneavoastrã,
cititorule, dorm odatã cu istoria. Iar mai sus, doar v-am
povestit un vis. Ne-am îndepãrtat, însã,
mult de vremea în care visul mai însemna ceva pentru
oameni; doar trãim în istoria cãlâie.
Asa încât, somn usor si victorie (în rãzboi)!
Viorel
Cernica
|
