(fragment)

De câte ori avea timp, dar, cu sigurantã, la sfârsit de sãptãmânã si în lunile vacantei de varã, profesorul pãrãsea apartamentul de bloc de la etajul al treilea, locuinta lui din centrul orasului, si se refugia într-un cartier mãrginas, de unde se vedeau dealurile Subcarpatilor Sudici cuprinzând asezarea ca într-o gãoace. Îsi monta cortul mereu în acelasi loc, pe un petic de grãdinã cumpãrat de la un crescãtor de oi. Mai târziu, îsi construise o cãsutã din lemn cu pridvor larg. "Mã subjugã dealurile astea. De aici, pot sã privesc de jur împrejur si pot sã visez. Asa cum le vezi, acoperite de pãduri, cu rare luminisuri, ascund tot felul de mistere sub coroanele care nu sunt niciodatã, nici mãcar o clipã, la fel ca înainte. Forma, culoarea, sunetul care ajunge de acolo de acolo sunt mereu altfel."
Era pentru prima datã când mã acceptase în ceea ce eu numisem sanctuar. Nu stiam pe nimeni sã mai fi pãtruns acolo, în grãdina de lângã lizierã. Sedeam în iarbã. În spate, umbrele muntilor îndepãrtati, cu petice de zãpadã pe culmi. Se auzea, într-adevãr, un fel de murmur, distinct de cel al pârâului din apropiere, de tipãtul pãsãrilor sau de fosnetul frunzelor din cele câteva tufe de alun. Cunosteam locurile asa cum erau în urmã cu trei decenii, când, dupã o copilãrie lipsitã de griji majore si o adolescentã feritã de mari frustrãri, plecasem spre alte zãri, pentru a mã întoarce, sper, pentru totdeauna.
Poate profesorul simtise cã, într-un fel, consonam, undeva, lãuntric, si de aceea mã adusese aici. Se revãrsau peste noi largi valuri de tãcere, pânã când, brusc, mi-a vorbit despre Max Buruianã. Auzeam pentru prima datã acest nume straniu împerecheat.
"Am aici un reportofon. Te voi chema uneori si-ti voi povesti despre Max Buruianã. Tu vei transcrie si-mi vei aduce textul, sã-l citesc. Dacã am corecturi de fãcut, le voi face. Dacã ceva nu-mi va plãcea, voi arde filele. Ceea ce rãmâne, e al tãu. Poti face ce doresti cu ceea ce rãmâne. Vreau ca Max Buruianã sã nu moarã odatã cu mine. Nu, nu te îngrijora, n-am nimic, cancer, chestii d-astea. S-ar putea sã mai trãiesc douãzeci sau patruzeci de ani! Dar e posibil sã uit..." De ce nu le scrii singur, zic, nu s-ar spune cã nu te pricepi. "Nu pot. Nu stiu. Am încercat. Iese fals, rece, sterp, proces-verbal, dare de seamã. Max Buruianã nu se lasã prins în imagine, fie ea si a cuvântului. Eu nu sunt decât un intermediar. Si tu esti tot un intermediar. Suntem zale ale lantului care duce de la Max Buruianã pânã la… habar n-am pânã unde!"
Am acceptat. Si asa au început sã se nascã paginile de fatã. N-am omis nimic, ba chiar, fãrã permisiunea profesorului, am adãugat comentariile proprii, îndoielile, câteva referinte care mi s-au pãrut a fi atrase din altã parte a memoriei povestitorului, poate din alte lecturi, poate inventate pentru a ascunde anumite lucruri. Si am adãugat ceva pentru care, poate, ar trebui sã fiu bãtut cu pietre. Dar, veti observa pe parcurs despre ce este vorba.

*

"Pe Max Buruianã nu l-am cunoscut încã.
Mi s-a vorbit despre el, uneori, cu parcimonie, dar nimeni, niciodatã, nu s-a destãinuit despre ceva ce stiam deja. Întâlnirea cu vreun cunoscut ajungea, deseori, la întrebarea: "Ce mai stii de Max Buruianã?" si totdeauna, fãrã exceptie, aflam ceva nou. Zice: "L-am vãzut la farmacie, îsi lua aspirinã"; sau: "Bea o bere de cartier în cârciumã, la Varice"; ori: "Era pe bulevard, culegea frunze uscate". Într-o noapte, l-am visat urcând scara unui beci, dar când a iesit la luminã, s-a destrãmat în aer cu un fâsâit usor de paginã întoarsã. Dimineata, când m-am uitat pe fereastrã, caisul se umpluse de flori. Cred cã i-am zãrit o datã chipul la fereastra unui intercity care trece prin garã fãrã sã opreascã. Semãna cu un pâlc de pãpãdie rãsãrit la umbra unei tufe de urzici. O vecinã uitatã de Dumnezeu mi-a soptit într-o zi cã Max mã iubeste. Dar i-am auzit si pe altii lãudându-se cu o asemenea legãturã secretã. Un etimolog m-a informat, într-o statie de autobuz, cã numele Max vine de la Maximilian si a respins furios ideea unui coleg de-al sãu cã sorgintea ar fi, totusi, Maximus. Altãdatã, pe aeroport, un entomolog sustinea cã, de fapt, numele îi vine de la aripile largi si transparente pe care le îmbracã în fiecare searã, când se duce la discotecã. Are cele mai mari aripi din lume! Dupã câteva zile, am aflat cã avionul cu care plecase entomologul se prãbusise undeva, în munti, fãrã sã fie înregistrati supravietuitori. Gândindu-mã la presupusele aripi ale lui Max, am aprins o lumânare în amintirea victimelor.
Mi-am propus ca, într-o zi, sã adun toate aceste fragmente de puzzle, poate întregesc o imagine coerentã. Deocamdatã, va trebui sã mã opresc aici, pentru cã, iatã, Max Buruianã este aici, cu noi. Priveste spre capãtul mesei!"

*

"Vasile Cretã era plin de praf ca un slefuitor de monumente funerare. Barba nerasã de douã luni si paisprezece zile sclipirea alb-cenusie în soarele lesios de aprilie. Plouase si o ceatã stãtutã persista deasupra asfaltului. Vasile Cretã se asezase de-a dreptul pe iarba umedã de lângã piatra de kilometraj pe care nu se putea citi nimic. Undeva, în partea de jos, o placã de fontã dezvãluia cã fusese cândva borna cu numãrul 29, însã nimeni nu-si mai amintea de unde pornise numãrãtoarea. Vasile Cretã rontãia în dinti boabele de nisip adunate în ultimele zile pe drumurile de costisã aflate departe de Vaslui. Ajunsese la sosea si se odihnea, pur si simplu, înainte de a porni în drumul lui cãtre nicãieri.
-Bunã ziua.
-Bunã ziua.
Erau parolele de recunoastere schimbate înainte de a începe conversatia obisnuitã în astfel de situatii. Mãrturisesc cu mâna pe inimã cã nu era pentru prima oarã când îl vedeam pe Vasile Cretã. Primisem misiunea de a mã întâlni cu el încã din ziua în care împlinisem paisprezece ani si m-am întors acasã cu buletinul de identitate. Tata mi-a zis: Mã, de-acum esti mare, ti-au dat numãr de înregistrare si, când n-oi mai fi, trebe sã faci ce io n-oi mai putea face. Printre altele, mi-a trasat sarcinã sã-l caut la anumite soroace pe Vasile Cretã. Fãrã sã stie tata (mama doar bãnuia!), îmi notam încã de atunci într-un caiet dictando toate întâmplãrile zilei. Datoritã caietului, pot spune cã asta era ce-a de-a optzeci si patra întâlnire cu Vasile Cretã. Una dintre multe altele care nu pãrea sã aducã ceva nou, pânã când, parcã-ntr-o transã, acesta a zis:
-L-am vãzut pe Max Buruianã.
Tocmai îl visasem cu o noapte înainte, sau poate cã Vasile Cretã îmi trimisese un mesaj telepatic, anuntându-mã cã l-a vãzut. Mi-am ascuns uimirea sub un
-Ei, si?
asteptând sã continue. Vasile Cretã a tãcut multã vreme rontãind nisipul dintre dinti, apoi a continuat uitându-se în zarea alburie.
-Mã oprisem la Nicanor ca sã-l ajut sã taie niste lemne din pãdure, cã bãietii lui rãmãseserã acasã, sã pãzeascã bursuca ce stãtea sã fete. Bursuca asta era o mare pacoste: de câte ori fãta, încerca sã-si mãnânce puii. Trebuia pãzitã zi si noapte când i se apropia sorocul si asta era treaba bãietilor lui Nicanor, care-i luau puii plini de bale si-o tineau la distantã cu un bãt. O lãsau asa, singurã, o zi si-o noapte, apoi îi dãdeau la supt, cã-i trecea nebunia. Eram, cum ziceam, la lemne, cu Nicanor si, deodatã, auzim o bâzâialã ca de roi de albine care-si cautã stup nou. Ne uitãm de jur împrejur. Nimic. Doar într-o scorburã, o patã galbenã cu ochi mari, albastri, se lãtea încet si începea sã curgã afarã. Ai fi zis cã e o ciupercã de iascã, dar, încet-încet, a prins formã si-ntre rãdãcini au apãrut ghetele cu ciorapii de lânã rãsfrânti peste carâmbii din care ieseau pantalonii panã, apoi chimirul lat de piele si o cãmasã de cânepã mirosind a zer vechi. Fata era tot galbenã si spânã, dar ochii ãia mari si albastri ne priveau parcã dintr-o altã lume. N-a zis nimic, a dat usor din cap si a pãsit pe potecã fãrã sã ne lase din privirea blândã si strãinã pânã s-a pierdut printre copaci. Am rãmas nemiscati amândoi încã multã vreme, ca niste stane de piatrã. Când ne-am revenit, stiam cã bursuca fãtase si-si mâncase puii, iar bãietii lui Nicanor vor pãtimi zdravãn cã se luaserã cu arsicele si uitaserã de ea. Am mâncat în tãcere pe o buturugã si am plecat cu lemnele în spinare, la vale, spre casa lui Nicanor. În aer stãruia o aromã dulceagã de tãmâie.
Vasile Cretã s-a oprit din s-a oprit din povestit si m-a privit absent. S-a ridicat, mi-a fãcut un semn cu mâna si a plecat încet pe marginea drumului. M-am uitat în urma lui. Pe turul pantalonilor se impregnase umezeala ierbii. Aerul mirosea a pisicã udã."

*

"Babolina sedea pe bordurã cu fustele rãspândite evantai în juru-i. Lângã ea, gãleata cu saizeci de ouã proaspete pe care i le aducea în fiecare dimineatã cofetarului. Iesisem sã-mi iau tigãri si o priveam în treacãt, când m-am auzit strigat:
-Pst!
Vizavi, se oprise pitiplonarul si-mi fãcea semn sã mã duc la el. Nu-l mai vãzusem de mult, de când mã chemase o mãtusã sã-i schimb droserele si era si el acolo, bând o tuicã si uitându-se la pitiplonul strãlucitor pa care tocmai îl vându-se.
-Hai noroc! - a zis si a dat toiul pe gât, în timp ce mãtusã-mea îmi punea în palmã droserele noi. Avea un aer satisfãcut, îi luceau ochii, nu stiu dacã de la tuicã sau de la bucuria cã vându-se un pitiplon. Cred cã nu i se întâmpla prea des, mai ales sã facã afacerea cu o vãduvã de rãzboi.
-Pst! - l-am auzit din nou de lângã Babolina si am traversat strada pustie la cea orã, curios sã aflu ce vrea de la mine. Când am ajuns, a pornit-o încet înainte, pe trotuar, parcã vrând sã se depãrteze de urechile mari ale Babolinei, despre care se zicea cã e mare bârfitoare. A tãcut o vreme, în timp ce mergeau lângã el, apoi a zis în soaptã:
-L-am vãzut pe Max Buruianã.
N-am spus nimic, privindu-mi bombeurile care se miscau pe asfaltul crãpat. Pitiploanele îi sunau usor în desaga din spate. Dupã un timp, a continuat, privind înapoi, spre momâia care devenise Babolina în depãrtate.
-Cea mai bunã afacere am fãcut-o la vila aia nouã a lui Bilomilia. Am stat o lunã de zile la ei, sã le montez pitiploane. Sunt bãieti de treabã, dar cam snobi. Mie mi-a convenit, oricum, nu fãcusem de mult asa ceva: au vrut o pitiplonadã. Si nu una simplã, de chiosc cu fanfarã sau de grãdinã de varã, nu. Mai mare ca asta n-am fãcut decât la Teatrul National. Nu stiu dacã ai trecut pe-acolo, prin fata vilei lui Bilomilia, ai trecut?
Am scuturat din cap.
-Ei, ãstia au o alee lungã, de la poartã pânã la intrarea în clãdire. Poarta e în formã de A mare, din lemn masiv. Usa de la capãtul celãlalt al aleii e din metal si are formã de omega. Pavajul din gresie galbenã cuprinde un sir cu literele alfabetului grecesc din gresie maronie. De-o parte si de alta sunt patruzeci si opt de suporti triunghiulari, câte douãzeci si patru pe fiecare parte. În fiecare triunghi, e o sferã, ca un ochi. Bilomilia ãl bãtrân mi-a cerut sã pun în fiecare sferã câte un pitiplon, plus unul în vârful portii si altul deasupra usii, unde e un fel de felinar. Montajul nu e ceva complicat, chiar dacã cere multã, multã delicatete. Sã reglezi, însã, senzorii sentimentelor si emotiilor la nuantã si intensitate, sã realizezi armonia absolutã, fãrã de care niciodatã nu se va întâmpla nimic, sau, oricum, nimic bun, nu e deloc o treabã pe care o poti face în grabã. De asta mi-a si luat o lunã.
Pitiplonarul a tãcut un timp, continuând sã meargã cu pasi rari si mãsurati. I-am respectat tãcerea. Strada încã nu se animase, chiar dacã trebuie cã se fãcuse deja sase dimineata. Atunci nu mi s-a pãrut nimic ciudat si poate cã aveam dreptate. Doar era vorba de Max Buruianã! Priveam mânecile roase ale hainei pitiplonarului, o stofã cãrãmizie si rarã, si-mi imaginam câte fragmente din muzica luminoasã a sentimentelor si emotiilor rãmãseserã agãtate de firele împletite, de câte ori vântul nu le luase, ducându-le, invizibil polen, în respiratia oamenilor. Bãtrânul a reluat brusc.
-Eram cãtãrat pe scara rezematã de poartã, cu aparatul de mãsurã în mânã, dupã ce îl încãrcasem cu matricele scanate ale fiecãruia dintre cei doisprezece membri ai familiei Bilomilia. Îmi luase o sãptãmânã potrivirea algoritmilor si acum era timpul sã încep reglajele finele ale celor cincizeci de pitiploane. Din vârful portii, vedeam pânã departe, spre oras, acoperisurile rosii ale caselor si cele cinci blocuri înalte de locuinte de la intrarea dinspre sud. Cerul era senin sticlã si-n aer nici o adiere, de parcã totul încremenise de la începutul lumii. Habar n-am cât am rãmas nemiscat acolo, în vârful scãrii, privind, cu spatele spre clãdire, cu vârful portii în dreptul plexului solar si aparatul în mânã, simtindu-i suprafata rece si lunecoasã de bachelitã. M-a pãtruns deodatã o durere ascutitã sub stern, care, înainte de a avea vreo reactie, s-a transformat într-o cãldurã care mi-a inundat fiinta. Parcã tot universul se rãspândise în mine, celulele vibrau într-o armonie fãrã egal, se nãsteau si mureau stele, bucuria si tristetea, dragostea si ura, forta si nesiguranta se rãspândeau ca lava unui vulcan în toate conexiunile nervoase. Valurile unui ocean de întuneric si luminã mã îmbrãtisau ca pe un atol abandonat în mijlocul furtunii.
Un abur iesea din vârful portii si prindea formã omeneascã, însotit de un scârtâit de osie neunsã. M-a cuprins ca o aripã, apoi a plutit dincolo de mine, de-a lungul aleii de gresie - o limbã imensã atingând literele imprimate în pavaj si sferele, ajungând la usa metalicã în formã de omega, unde a pãrut a fi sorbitã brusc. De parcã n-as fi fost întors cu spatele spre locul întâmplãrii, l-am vãzut pe Max Buruianã întrupându-se sub arcada intrãrii, cu fata lui galbenã si ochii albastri imensi. Îmi zâmbea. O clipã. Apoi, în timp ce se destrãma, o muzicã imposibil de descris în cuvinte s-a revãrsat din sfere si din toate directiile au apãrut membrii clanului Bilomilia. Pãrea cã plutesc pe alee, abia atingând-o, îndreptându-se spre cadrul portii pe care au iesit pe rând, îndepãrtându-se spre orizont. Când totul s-a linistit, bãtrânul sef al familiei era jos, în fata mea si a portii, zâmbindu-mi: "Ai fãcut o treabã minunatã, pitiplonarule!" Apoi a trecu pe sub mine si a intrat în casã. Se lãsase o liniste ca de la începutul veacurilor. Am coborât, am strâns scara, sculele, aparatul devenit inutil si am plecat. La troita de la rãspântie, am spus o rugãciune de multumire cãtre Dumnezeu. Mi s-a pãrut cã Iisus cel rãstignit a încuviintat din ochi.
Pitiplonarul a tãcut. Strada se umpluse de trecãtori grãbiti. Vuietul autobuzelor umplea aerul Mi-am scos o tigarã si, dupã ce mi-am aprins-o, am privit spre omul de lângã mine. Nu mai era. Se pierduse în multime, i-am zãrit doar pãlãria maronie cu bentitã verde în care avea înfiptã o panã micã de pãun. Ochiul colorat strãlucea în lumina diminetii. Din turnul cu ceas s-au auzit sase lovituri de bronz." (...)