(fragment)
De
câte ori avea timp, dar, cu sigurantã, la sfârsit
de sãptãmânã si în lunile vacantei
de varã, profesorul pãrãsea apartamentul de
bloc de la etajul al treilea, locuinta lui din centrul orasului,
si se refugia într-un cartier mãrginas, de unde se
vedeau dealurile Subcarpatilor Sudici cuprinzând asezarea
ca într-o gãoace. Îsi monta cortul mereu în
acelasi loc, pe un petic de grãdinã cumpãrat
de la un crescãtor de oi. Mai târziu, îsi construise
o cãsutã din lemn cu pridvor larg. "Mã
subjugã dealurile astea. De aici, pot sã privesc de
jur împrejur si pot sã visez. Asa cum le vezi, acoperite
de pãduri, cu rare luminisuri, ascund tot felul de mistere
sub coroanele care nu sunt niciodatã, nici mãcar o
clipã, la fel ca înainte. Forma, culoarea, sunetul
care ajunge de acolo de acolo sunt mereu altfel."
Era pentru prima datã când mã acceptase în
ceea ce eu numisem sanctuar. Nu stiam pe nimeni sã mai fi
pãtruns acolo, în grãdina de lângã
lizierã. Sedeam în iarbã. În spate, umbrele
muntilor îndepãrtati, cu petice de zãpadã
pe culmi. Se auzea, într-adevãr, un fel de murmur,
distinct de cel al pârâului din apropiere, de tipãtul
pãsãrilor sau de fosnetul frunzelor din cele câteva
tufe de alun. Cunosteam locurile asa cum erau în urmã
cu trei decenii, când, dupã o copilãrie lipsitã
de griji majore si o adolescentã feritã de mari frustrãri,
plecasem spre alte zãri, pentru a mã întoarce,
sper, pentru totdeauna.
Poate profesorul simtise cã, într-un fel, consonam,
undeva, lãuntric, si de aceea mã adusese aici. Se
revãrsau peste noi largi valuri de tãcere, pânã
când, brusc, mi-a vorbit despre Max Buruianã. Auzeam
pentru prima datã acest nume straniu împerecheat.
"Am aici un reportofon. Te voi chema uneori si-ti voi povesti
despre Max Buruianã. Tu vei transcrie si-mi vei aduce textul,
sã-l citesc. Dacã am corecturi de fãcut, le
voi face. Dacã ceva nu-mi va plãcea, voi arde filele.
Ceea ce rãmâne, e al tãu. Poti face ce doresti
cu ceea ce rãmâne. Vreau ca Max Buruianã sã
nu moarã odatã cu mine. Nu, nu te îngrijora,
n-am nimic, cancer, chestii d-astea. S-ar putea sã mai trãiesc
douãzeci sau patruzeci de ani! Dar e posibil sã uit..."
De ce nu le scrii singur, zic, nu s-ar spune cã nu te pricepi.
"Nu pot. Nu stiu. Am încercat. Iese fals, rece, sterp,
proces-verbal, dare de seamã. Max Buruianã nu se lasã
prins în imagine, fie ea si a cuvântului. Eu nu sunt
decât un intermediar. Si tu esti tot un intermediar. Suntem
zale ale lantului care duce de la Max Buruianã pânã
la
habar n-am pânã unde!"
Am acceptat. Si asa au început sã se nascã paginile
de fatã. N-am omis nimic, ba chiar, fãrã permisiunea
profesorului, am adãugat comentariile proprii, îndoielile,
câteva referinte care mi s-au pãrut a fi atrase din
altã parte a memoriei povestitorului, poate din alte lecturi,
poate inventate pentru a ascunde anumite lucruri. Si am adãugat
ceva pentru care, poate, ar trebui sã fiu bãtut cu
pietre. Dar, veti observa pe parcurs despre ce este vorba.
*
"Pe
Max Buruianã nu l-am cunoscut încã.
Mi s-a vorbit despre el, uneori, cu parcimonie, dar nimeni, niciodatã,
nu s-a destãinuit despre ceva ce stiam deja. Întâlnirea
cu vreun cunoscut ajungea, deseori, la întrebarea: "Ce
mai stii de Max Buruianã?" si totdeauna, fãrã
exceptie, aflam ceva nou. Zice: "L-am vãzut la farmacie,
îsi lua aspirinã"; sau: "Bea o bere de cartier
în cârciumã, la Varice"; ori: "Era
pe bulevard, culegea frunze uscate". Într-o noapte, l-am
visat urcând scara unui beci, dar când a iesit la luminã,
s-a destrãmat în aer cu un fâsâit usor
de paginã întoarsã. Dimineata, când m-am
uitat pe fereastrã, caisul se umpluse de flori. Cred cã
i-am zãrit o datã chipul la fereastra unui intercity
care trece prin garã fãrã sã opreascã.
Semãna cu un pâlc de pãpãdie rãsãrit
la umbra unei tufe de urzici. O vecinã uitatã de Dumnezeu
mi-a soptit într-o zi cã Max mã iubeste. Dar
i-am auzit si pe altii lãudându-se cu o asemenea legãturã
secretã. Un etimolog m-a informat, într-o statie de
autobuz, cã numele Max vine de la Maximilian si a respins
furios ideea unui coleg de-al sãu cã sorgintea ar
fi, totusi, Maximus. Altãdatã, pe aeroport, un entomolog
sustinea cã, de fapt, numele îi vine de la aripile
largi si transparente pe care le îmbracã în fiecare
searã, când se duce la discotecã. Are cele mai
mari aripi din lume! Dupã câteva zile, am aflat cã
avionul cu care plecase entomologul se prãbusise undeva,
în munti, fãrã sã fie înregistrati
supravietuitori. Gândindu-mã la presupusele aripi ale
lui Max, am aprins o lumânare în amintirea victimelor.
Mi-am propus ca, într-o zi, sã adun toate aceste fragmente
de puzzle, poate întregesc o imagine coerentã. Deocamdatã,
va trebui sã mã opresc aici, pentru cã, iatã,
Max Buruianã este aici, cu noi. Priveste spre capãtul
mesei!"
*
"Vasile
Cretã era plin de praf ca un slefuitor de monumente funerare.
Barba nerasã de douã luni si paisprezece zile sclipirea
alb-cenusie în soarele lesios de aprilie. Plouase si o ceatã
stãtutã persista deasupra asfaltului. Vasile Cretã
se asezase de-a dreptul pe iarba umedã de lângã
piatra de kilometraj pe care nu se putea citi nimic. Undeva, în
partea de jos, o placã de fontã dezvãluia cã
fusese cândva borna cu numãrul 29, însã
nimeni nu-si mai amintea de unde pornise numãrãtoarea.
Vasile Cretã rontãia în dinti boabele de nisip
adunate în ultimele zile pe drumurile de costisã aflate
departe de Vaslui. Ajunsese la sosea si se odihnea, pur si simplu,
înainte de a porni în drumul lui cãtre nicãieri.
-Bunã ziua.
-Bunã ziua.
Erau parolele de recunoastere schimbate înainte de a începe
conversatia obisnuitã în astfel de situatii. Mãrturisesc
cu mâna pe inimã cã nu era pentru prima oarã
când îl vedeam pe Vasile Cretã. Primisem misiunea
de a mã întâlni cu el încã din ziua
în care împlinisem paisprezece ani si m-am întors
acasã cu buletinul de identitate. Tata mi-a zis: Mã,
de-acum esti mare, ti-au dat numãr de înregistrare
si, când n-oi mai fi, trebe sã faci ce io n-oi mai
putea face. Printre altele, mi-a trasat sarcinã sã-l
caut la anumite soroace pe Vasile Cretã. Fãrã
sã stie tata (mama doar bãnuia!), îmi notam
încã de atunci într-un caiet dictando toate întâmplãrile
zilei. Datoritã caietului, pot spune cã asta era ce-a
de-a optzeci si patra întâlnire cu Vasile Cretã.
Una dintre multe altele care nu pãrea sã aducã
ceva nou, pânã când, parcã-ntr-o transã,
acesta a zis:
-L-am vãzut pe Max Buruianã.
Tocmai îl visasem cu o noapte înainte, sau poate cã
Vasile Cretã îmi trimisese un mesaj telepatic, anuntându-mã
cã l-a vãzut. Mi-am ascuns uimirea sub un
-Ei, si?
asteptând sã continue. Vasile Cretã a tãcut
multã vreme rontãind nisipul dintre dinti, apoi a
continuat uitându-se în zarea alburie.
-Mã oprisem la Nicanor ca sã-l ajut sã taie
niste lemne din pãdure, cã bãietii lui rãmãseserã
acasã, sã pãzeascã bursuca ce stãtea
sã fete. Bursuca asta era o mare pacoste: de câte ori
fãta, încerca sã-si mãnânce puii.
Trebuia pãzitã zi si noapte când i se apropia
sorocul si asta era treaba bãietilor lui Nicanor, care-i
luau puii plini de bale si-o tineau la distantã cu un bãt.
O lãsau asa, singurã, o zi si-o noapte, apoi îi
dãdeau la supt, cã-i trecea nebunia. Eram, cum ziceam,
la lemne, cu Nicanor si, deodatã, auzim o bâzâialã
ca de roi de albine care-si cautã stup nou. Ne uitãm
de jur împrejur. Nimic. Doar într-o scorburã,
o patã galbenã cu ochi mari, albastri, se lãtea
încet si începea sã curgã afarã.
Ai fi zis cã e o ciupercã de iascã, dar, încet-încet,
a prins formã si-ntre rãdãcini au apãrut
ghetele cu ciorapii de lânã rãsfrânti
peste carâmbii din care ieseau pantalonii panã, apoi
chimirul lat de piele si o cãmasã de cânepã
mirosind a zer vechi. Fata era tot galbenã si spânã,
dar ochii ãia mari si albastri ne priveau parcã dintr-o
altã lume. N-a zis nimic, a dat usor din cap si a pãsit
pe potecã fãrã sã ne lase din privirea
blândã si strãinã pânã s-a
pierdut printre copaci. Am rãmas nemiscati amândoi
încã multã vreme, ca niste stane de piatrã.
Când ne-am revenit, stiam cã bursuca fãtase
si-si mâncase puii, iar bãietii lui Nicanor vor pãtimi
zdravãn cã se luaserã cu arsicele si uitaserã
de ea. Am mâncat în tãcere pe o buturugã
si am plecat cu lemnele în spinare, la vale, spre casa lui
Nicanor. În aer stãruia o aromã dulceagã
de tãmâie.
Vasile Cretã s-a oprit din s-a oprit din povestit si m-a
privit absent. S-a ridicat, mi-a fãcut un semn cu mâna
si a plecat încet pe marginea drumului. M-am uitat în
urma lui. Pe turul pantalonilor se impregnase umezeala ierbii. Aerul
mirosea a pisicã udã."
*
"Babolina
sedea pe bordurã cu fustele rãspândite evantai
în juru-i. Lângã ea, gãleata cu saizeci
de ouã proaspete pe care i le aducea în fiecare dimineatã
cofetarului. Iesisem sã-mi iau tigãri si o priveam
în treacãt, când m-am auzit strigat:
-Pst!
Vizavi, se oprise pitiplonarul si-mi fãcea semn sã
mã duc la el. Nu-l mai vãzusem de mult, de când
mã chemase o mãtusã sã-i schimb droserele
si era si el acolo, bând o tuicã si uitându-se
la pitiplonul strãlucitor pa care tocmai îl vându-se.
-Hai noroc! - a zis si a dat toiul pe gât, în timp ce
mãtusã-mea îmi punea în palmã droserele
noi. Avea un aer satisfãcut, îi luceau ochii, nu stiu
dacã de la tuicã sau de la bucuria cã vându-se
un pitiplon. Cred cã nu i se întâmpla prea des,
mai ales sã facã afacerea cu o vãduvã
de rãzboi.
-Pst! - l-am auzit din nou de lângã Babolina si am
traversat strada pustie la cea orã, curios sã aflu
ce vrea de la mine. Când am ajuns, a pornit-o încet
înainte, pe trotuar, parcã vrând sã se
depãrteze de urechile mari ale Babolinei, despre care se
zicea cã e mare bârfitoare. A tãcut o vreme,
în timp ce mergeau lângã el, apoi a zis în
soaptã:
-L-am vãzut pe Max Buruianã.
N-am spus nimic, privindu-mi bombeurile care se miscau pe asfaltul
crãpat. Pitiploanele îi sunau usor în desaga
din spate. Dupã un timp, a continuat, privind înapoi,
spre momâia care devenise Babolina în depãrtate.
-Cea mai bunã afacere am fãcut-o la vila aia nouã
a lui Bilomilia. Am stat o lunã de zile la ei, sã
le montez pitiploane. Sunt bãieti de treabã, dar cam
snobi. Mie mi-a convenit, oricum, nu fãcusem de mult asa
ceva: au vrut o pitiplonadã. Si nu una simplã, de
chiosc cu fanfarã sau de grãdinã de varã,
nu. Mai mare ca asta n-am fãcut decât la Teatrul National.
Nu stiu dacã ai trecut pe-acolo, prin fata vilei lui Bilomilia,
ai trecut?
Am scuturat din cap.
-Ei, ãstia au o alee lungã, de la poartã pânã
la intrarea în clãdire. Poarta e în formã
de A mare, din lemn masiv. Usa de la capãtul celãlalt
al aleii e din metal si are formã de omega. Pavajul din gresie
galbenã cuprinde un sir cu literele alfabetului grecesc din
gresie maronie. De-o parte si de alta sunt patruzeci si opt de suporti
triunghiulari, câte douãzeci si patru pe fiecare parte.
În fiecare triunghi, e o sferã, ca un ochi. Bilomilia
ãl bãtrân mi-a cerut sã pun în
fiecare sferã câte un pitiplon, plus unul în
vârful portii si altul deasupra usii, unde e un fel de felinar.
Montajul nu e ceva complicat, chiar dacã cere multã,
multã delicatete. Sã reglezi, însã, senzorii
sentimentelor si emotiilor la nuantã si intensitate, sã
realizezi armonia absolutã, fãrã de care niciodatã
nu se va întâmpla nimic, sau, oricum, nimic bun, nu
e deloc o treabã pe care o poti face în grabã.
De asta mi-a si luat o lunã.
Pitiplonarul a tãcut un timp, continuând sã
meargã cu pasi rari si mãsurati. I-am respectat tãcerea.
Strada încã nu se animase, chiar dacã trebuie
cã se fãcuse deja sase dimineata. Atunci nu mi s-a
pãrut nimic ciudat si poate cã aveam dreptate. Doar
era vorba de Max Buruianã! Priveam mânecile roase ale
hainei pitiplonarului, o stofã cãrãmizie si
rarã, si-mi imaginam câte fragmente din muzica luminoasã
a sentimentelor si emotiilor rãmãseserã agãtate
de firele împletite, de câte ori vântul nu le
luase, ducându-le, invizibil polen, în respiratia oamenilor.
Bãtrânul a reluat brusc.
-Eram cãtãrat pe scara rezematã de poartã,
cu aparatul de mãsurã în mânã,
dupã ce îl încãrcasem cu matricele scanate
ale fiecãruia dintre cei doisprezece membri ai familiei Bilomilia.
Îmi luase o sãptãmânã potrivirea
algoritmilor si acum era timpul sã încep reglajele
finele ale celor cincizeci de pitiploane. Din vârful portii,
vedeam pânã departe, spre oras, acoperisurile rosii
ale caselor si cele cinci blocuri înalte de locuinte de la
intrarea dinspre sud. Cerul era senin sticlã si-n aer nici
o adiere, de parcã totul încremenise de la începutul
lumii. Habar n-am cât am rãmas nemiscat acolo, în
vârful scãrii, privind, cu spatele spre clãdire,
cu vârful portii în dreptul plexului solar si aparatul
în mânã, simtindu-i suprafata rece si lunecoasã
de bachelitã. M-a pãtruns deodatã o durere
ascutitã sub stern, care, înainte de a avea vreo reactie,
s-a transformat într-o cãldurã care mi-a inundat
fiinta. Parcã tot universul se rãspândise în
mine, celulele vibrau într-o armonie fãrã egal,
se nãsteau si mureau stele, bucuria si tristetea, dragostea
si ura, forta si nesiguranta se rãspândeau ca lava
unui vulcan în toate conexiunile nervoase. Valurile unui ocean
de întuneric si luminã mã îmbrãtisau
ca pe un atol abandonat în mijlocul furtunii.
Un abur iesea din vârful portii si prindea formã omeneascã,
însotit de un scârtâit de osie neunsã.
M-a cuprins ca o aripã, apoi a plutit dincolo de mine, de-a
lungul aleii de gresie - o limbã imensã atingând
literele imprimate în pavaj si sferele, ajungând la
usa metalicã în formã de omega, unde a pãrut
a fi sorbitã brusc. De parcã n-as fi fost întors
cu spatele spre locul întâmplãrii, l-am vãzut
pe Max Buruianã întrupându-se sub arcada intrãrii,
cu fata lui galbenã si ochii albastri imensi. Îmi zâmbea.
O clipã. Apoi, în timp ce se destrãma, o muzicã
imposibil de descris în cuvinte s-a revãrsat din sfere
si din toate directiile au apãrut membrii clanului Bilomilia.
Pãrea cã plutesc pe alee, abia atingând-o, îndreptându-se
spre cadrul portii pe care au iesit pe rând, îndepãrtându-se
spre orizont. Când totul s-a linistit, bãtrânul
sef al familiei era jos, în fata mea si a portii, zâmbindu-mi:
"Ai fãcut o treabã minunatã, pitiplonarule!"
Apoi a trecu pe sub mine si a intrat în casã. Se lãsase
o liniste ca de la începutul veacurilor. Am coborât,
am strâns scara, sculele, aparatul devenit inutil si am plecat.
La troita de la rãspântie, am spus o rugãciune
de multumire cãtre Dumnezeu. Mi s-a pãrut cã
Iisus cel rãstignit a încuviintat din ochi.
Pitiplonarul a tãcut. Strada se umpluse de trecãtori
grãbiti. Vuietul autobuzelor umplea aerul Mi-am scos o tigarã
si, dupã ce mi-am aprins-o, am privit spre omul de lângã
mine. Nu mai era. Se pierduse în multime, i-am zãrit
doar pãlãria maronie cu bentitã verde în
care avea înfiptã o panã micã de pãun.
Ochiul colorat strãlucea în lumina diminetii. Din turnul
cu ceas s-au auzit sase lovituri de bronz." (...)
|