ARHIVA
 Revistã de culturã
supliment al revistei ZARVA
Câmpina - ROMÂNIA

contact: dochia@starpulse.com

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

sus

"Lupta însãsi catre înaltimi e de ajuns pentru a umple un suflet omenesc"

Adrian Dumitrescu
Filmul vietii noastre pare de multe ori absurd. Privim în trecutul nostru fondat pe amintiri si vedem atât de multe ocazii în care am actionat în zadar si am facut lucruri paradoxale. Privim în viitorul incert al sperantelor noastre si ne putem imagina momente când vom fi fortati sa facem compromisuri dureroase si sa ne tradam idealurile pe care le consideram sacre. Nu avem constiinta unui tel direct, unic, pe care sa îl urmam de-a lungul întregii noastre existente. De cele mai multe ori, în lumea din jurul nostru, raul, nedreptatea si urâtul par sa fie mult mai puternice decât binele, frumosul si dreptatea. Lupta vietii noastre este în zadar. Nu întelegem de ce trebuie sa mergem mai departe în acest fel. Sunt momente când se naste o întrebare cutremuratoare. O întrebare al carei raspuns determina directia unei vieti sau sfârsitul ei. Întrebarea este : "Merita viata sa fie traita?". Întrebarea se defineste ca fundamentala. Un raspuns alternativ ne va arunca din nou În vâltoarea vietii, garantându-ne însa si o viitoare reîntoarcere la aceasta întrebare. Un raspuns negativ complica lucrurile. Pentru ca singura alternativa la viata care nu merita traita pentru ca nu ofera omului nimic pe masura efortului sau, este moartea. Si totusi moartea nu pare a fi o alternativa. Paradoxal, nici viata si nici moartea nu sunt solutii pentru cel care a hotarât ca viata nu merita sa fie traita.
Recunoscând lipsa de solutii a celui care hotaraste ca viata nu are valoare pe masura efortului care este investit în ea, filosoful francez Albert Camus trateaza extensiv tema vietii, introducând ideea de absurd, ca recunoastere superioara a zadarniciei vietii. Pentru a sintetiza conditia ingrata a omului care este confruntat direct cu absurdul vietii Camus apeleaza la mitul lui Sisif. si, propunând acest mit de esenta biblica, filosoful francez ne propune si o cale de urmat pentru omul care vede absurdul. Iata mitul:
"Zeii îl osândira pe Sisif sa rostogoleasca întruna o stânca pâna în vârful unui munte, de unde piatra cadea dusa de propria ei greutate. Socotisera cu oarecare dreptate ca nu exista pedeapsa mai mare decât munca zadarnica si fara speranta. (...) Daca îl credem pe Homer, Sisif era cel mai întelept si cel mai prudent dintre muritori… În legatura cu pricinile pentru care a ajuns truditorul inutil al infernului (…) este învinuit ca si-ar fi îngaduit unele libertati fata de zei, carora le-a tradat secretele… Homer ne povesteste de asemenea, ca Sisif pusese moartea în lanturi. (...)
Se întelege, fara îndoiala, ca Sisif este eroul absurd atât prin pasiunile cât si prin chinul sau. Dispretul fata de zei, ura fata de moarte si dragostea lui pentru viata i-au adus acel supliciu teribil al fiintei care se chinuie perpetuu pentru ceva care nu va fi niciodata terminat. E pretul care trebuie platit pentru pasiunile de pe acest pamânt…
Acest mit este tragic pentru ca eroul sau este constient. Într-adevar care ar fi chinul lui, daca la fiecare pas ar fi îmbarbatat de speranta în izbânda?...
Fericirea si absurdul sunt doi copii ai aceluiasi parinte. Ei sunt nedespartiti.
(…) "Socot ca totul e bine", spune Oedip, si aceste cuvinte sunt sacre. Ele rasuna în universul salbatic si limitat al omului. Ele învata ca totul nu este, n-a fost epuizat…Ele izgonesc din aceasta lume un Dumnezeu care patrunsese în ea odata cu insatisfactia si cu gustul pentru durerile inutile. Ele fac din destin o problema a omului care trebuie rezolvata între oameni.
Toata bucuria tacuta a lui Sisif e aici. Destinul sau îi apartine. Stânca lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, când îsi contempla chinul, face sa amuteasca toti idolii. În universul dintr-o data întors la tacerea sa, se înalta miile de voci uimite ale pamântului.
Chemari inconstiente si tainice, invitatii ale tuturor chipurilor, iata reversul necesar si pretul victoriei. Omul absurd spune da si efortul sau nu va înceta niciodata. Daca exista un destin personal, în schimb nu exista destin superior, sau cel putin exista doar unul singur pe care el îl socoteste total si vrednic de dispret.
(…) El se stie stapânul zilelor sale. În acea clipa subtila când omul se apleaca asupra vietii sale, Sisif, întorcându-se la stânca, contempla acel sir de fapte fara legatura care devine propriul sau destin creat de el, unit sub privirea memoriilor sale si în curând pecetluit de moarte. Astfel, încredintat de originea pe deplin omeneasca a tot ce-i omenesc orb care vrea sa vada si care stie ca moartea nu are sfârsit, el nu se opreste niciodata. Stânca se rostogoleste si acum.
(…) Sisif ne învata fidelitatea superioara care îi neaga pe zei si înalta stâncile. Si el socoteste ca totul e bine… Fiecare graunte al acestui munte plin de întuneric alcatuieste o lume. Lupta însasi catre înaltimi este de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie sa ni-l închipuim pe Sisif fericit."
Sisif este omul care, în absolut, nu mai poate sa astepte nimic de la existenta sa. Este condamnat ca, pentru totdeauna, sa rostogoleasca o stânca în susul unui munte, pe o panta abrupta, având continuu constiinta faptului ca va vedea stânca rostogolindu-se din nou la vale. Efortul lui Sisif este teribil. Nu exista nici o rasplata pentru acest efort si, mai mult, efortul în sine nu are vreo finalitate. Iar Sisif stie acest lucru. Sisif este stramosul spiritual al fiecarui om care s-a întrebat vreodata daca viata merita traita. Zadarnicia lui este, pastrând proportiile, si zadarnicia noastra. Dar atunci dorinta noastra de renuntare ar trebui sa fie si dorinta lui de renuntare, amplificata la infinit. Mintea ne spune ca Sisif ar trebui sa renunte la viata sa. Dar Sisif continua sa rostogoleasca stânca care îi este destinul.
Neîncetat si neobosit Sisif nu renunta si merge mereu mai departe. De ce? Trebuie sa existe ceva care sa compenseze chinul luptei cu stânca. Trebuie sa existe o ratiune care sa aiba puterea de a îl mentine pe Sisif în planul existentei sale aparent sordide. Si aceasta ratiune este, aparent paradoxal, tocmai absurdul. Sisif constientizeaza absurdul vietii sale. El vede cum clipele si actiunile vietii sale se însira fara legatura pe axa timpului. Sisif neaga zeii care l-au condamnat la o eternitate de chin. El este fiinta care se lupta perpetuu pentru ceva ce nu va putea termina nicicând. Stie ca mântuirea sa nu exista, pentru ca nu exista zeu care sa îl mântuiasca. Rostogolirea neîncetata a stâncii îi permite lui Sisif sa priveasca. Privind în jurul sau el vede absurdul si îl accepta. Si privind în sine Sisif gaseste raspunsul privind viata. Absurdul îi arata ca el, Sisif, este totul. Nimic nu se gaseste deasupra sa. El este cel mai înalt punct al universului sau. Sisif descopera astfel, în absurdul pe care noi adesea alegem sa îl ignoram, fericirea. Cele doua sunt nedespartite. Iar cel care, asemenea lui Sisif, accepta absurdul descopera fericirea unei fidelitati superioare, fidelitatea fata de sine. Viata merita traita, pentru ca ofera omului posibilitatea de a descoperii absurdul. Iar absurdul genereaza fidelitatea superioara fata de sine care conduce la fericire.
Daca Sisif este stramosul celor care se întreaba daca viata merita sa fie traita si absurdul vietii sale nu este decât absolutizarea absurdului care ne înconjoara si pe noi în fiecare moment al vietii noastre, atunci suntem datori sa preluam de la Sisif nu numai revolta continua, distrugerea oricarui idol si munca neîntrerupta dedicata unei cauze ce nu poate fi atinsa, ci si sentimentul de fidelitate fata de noi însine. Aceasta fidelitate face ca viata sa merite traita. Pentru ca ne apartine. Pentru ca este absurda. Si viata absurda trebuie sa ne conduca nu spre renuntare si spre pierdere de sine ci spre fericirea care izvoraste din redescoperirea de sine în mijlocul absurdului. Daca Sisif, incomparabil mai împovarat decât noi, poate fi considerat fericit, noi suntem datori sa descoperim fericirea.
Absurdul este peste tot în jurul nostru. Trebuie sa îl privim si sa acceptam ceea ce suntem. Si astfel vom descoperi fericirea care vine din absurd. Cum spunea Camus: "lupta însasi catre înaltimi e de ajuns pentru a umple un suflet omenesc".