"Acesta
e un popor trist. Mi-a spus-o odatã un prieten portughez,
dar n-am vrut s-o cred. Cu cât îi cunosc mai bine cu
atât mã conving cã saudade nu e o inventie a
Coimbrei, a poetilor si a cãlãtorilor romantici. Portughezii
n-au expansiunea meridionalilor, n-au nici un fel de vehementã,
nici un strigãt izbucnit din prea plin. [
]. Sunt melancolici,
zâmbesc întruna, pierduti, sunt afabili ca toti acei
care poartã cu ei o tristete nelãmuritã, fãrã
motiv". (MEMORII, editia Humanitas, 1991, vol.II, p.78)
Discutia
cazului Mircea Eliade este departe de a se fi stins la noi, fie
si la modul mai frivol al publicisticii. De aceea este de salutat
aparitia unei cãrti a lui Eliade pânã acum inaccesibilã
cititorului obisnuit în afara rarei editii originare din 1942.
Este vorba despre Salazar si revolutia portughezã, apãrutã
initial la Editura Gorjan. Numai cã
destinul editorial
al lui Mircea Eliade în România este plin de meandre:
însãsi aceastã binevenitã întregire
bibliograficã pune probleme. Ea a apãrut acum la o
editurã obscurã, Scara, (de altfel cu o superficialã
"îngrijire" de editie si multe greseli de tipar).
Din câte citim însã într-o listã
de aparitii ale editurii, gãsim Pentru legionari al lui Corneliu
Zelea Codreanu, pe Constantin Papanace si multe volume de teologie
ortodoxã. În actualul context în care este receptatã
în lume personalitatea lui Eliade nu se putea o apropiere
mai nefericitã si recunosc cã as fi preferat o aparitie
filologic serioasã în seria de la Humanitas, cu un
studiu temeinic al lui Handoca etc. Asa
ne rãmâne
textul deloc neimportant pentru întelegerea tânãrului
Eliade, a filozofiei liderului tulburatei Generatii '27.
Interesul
publicului nostru pentru Portugalia fiind minim, cartea poate fi
cititã si pentru valoarea ei strict informativã. Vom
avea astfel imaginea unei istorii neasteptat de agitate, de instabile,
plinã shakespeare-ian de crime si rãsturnãri
politice, revolutii si tragedii. Dar fireste cã noi vom citi
aceastã carte în primul rând pentru Eliade. Pentru
acel Eliade atât de controversat care îsi etaleazã
aici obsesiile cu fervoarea din publicisticã. Temele principale
ale cãrtii le gãsim enuntate încã din
Prefatã: "este posibilã o revolutie spiritualã?",
credinta cã existã un "destin istoric" al
popoarelor, ce poate fi împlinit numai printr-o "revolutie
moralã si politicã". Politic regãsim pretutindeni
în carte neîncrederea în democratia parlamentarã,
speranta într-o "formã crestinã a totalitarismului",
viziunea unui sistem politic în care importantã sã
fie persoana, nu individul, un sistem bazat pe iubire, în
sens crestin, valoarea soteriologicã a sacrificiului tinerilor,
generatia care trebuie sã rãscumpere. Moral, se prevede
înlocuirea "cetãteanului" cu "familia",
"nucleu ireductibil al natiunii", iar economic un sistem
corporatist, si acesta un fel de familie a meseriasilor. Ajungând
în Portugalia sub regimul Salazar, Eliade regãseste,
cum vedem, o problematicã ideaticã pe care o conturase
încã din vremea Itinerariului spiritual, o resurectie
a spiritualului de care discipolul lui Nae Ionescu era preocupat.
Poate cã este hazardatã afirmatia, dar entuziasmul
sãu în fata statului salazarian tine de surpriza oricãrui
intelectual autor de constructe mentale atunci când îsi
descoperã utopiile încarnate în real pe neasteptate.
Toatã prezentarea lui Eliade, care se vrea o obiectivã
rememorare de date istorice, nu-si disimuleazã admiratia
fatã de "spiritul intrând cãlare în
istorie" cu care a avut norocul sã se întâlneascã
(vezi si rememorarea din Jurnal a unei audiente prelungite pe care
i-a acordat-o Salazar).
Alte
idei pe care le regãsim aici: organicismul ("stat totalitar
si crestin, construit nu pe abstractiuni, ci pe realitãtile
vii ale neamului si traditiei sale"), în consecintã
antieuropenismul, antimodernismul, constiinta cã numai o
elitã poate salva o natiune, libertatea în limitele
iubirii crestine. Remarcabil mi se pare cã, desi situatia
României nu apare amintitã decât o singurã
datã, în trecere, în Prefatã, este evident
cã realitãtile autohtone sunt permanent prezente în
sufletul autorului. Cum sã citim altfel un pasaj cum e urmãtorul,
fãrã sã avem în vedere polemica atât
de acutã în epocã (dar si mai târziu,
ba si cu unde de soc pânã în ziua de azi) si
la noi dintre autohtonisti si "sincronisti"? "Este
cu atât mai extraordinarã aceastã creatie, cu
cât ea se împlineste la capãtul unei evolutii
politice violent antitraditionale, anticrestine si pasionat 'europenizante'.
Generatii întregi de tineri portughezi - unii dintre ei de
bunã credintã, altii pur si simplu din snobism sau
secetã sufleteascã - au dorit sã scoatã
Portugalia din matca ei traditionalã si s-o transforme într-o
'tarã europeanã'. Cartea de fatã istoriseste
eforturile acestor oameni si rezultatele lor. Când Portugalia
republicanã si democraticã a voit sã 'intre'
în Europa, mizeria moralã si haosul administrativ atinseserã
proportii nebãnuite [
]. O sutã de ani s-a zbãtut
Portugalia sã devinã o tarã europeanã,
împrumutând din dreapta si din stânga, imitând
îndeosebi modelele pariziene, si mult sânge a curs ca
sã se punã capãt 'spectrului reactiunii' [nota
mea: sã-l fii bântuit pe Eliade, mãcar în
subconstient, celebra replicã a lui Conu Leonida: "ca
un strigoi în întunerec reactiunea a prins iar la limbã
"?
Tare as vrea sã stiu], care însemna traditie, monarhie,
crestinism. Iar când ideile generoase triumfaserã si
Portugalia devenise o tarã, cel putin prin Constitutie, întocmai
ca celelalte tãri europene - singura recompensã a
fost refrenul 'Encore une revolution en Portugal!
" Sunt
cuvintele unui om de dreapta, desigur, un apãrãtor
hotãrât al valorilor traditionale.
De
aceea, desi, cum spuneam, realitatea româneascã nu
este niciodatã amintitã mãcar în trecere,
este evident cã Portugalia, respectiv Salazar, devin pentru
Eliade Modelul prin excelentã. Un model moral si politic.
Iar cartea pare scrisã nu numai de un intelectual si diplomat
preocupat sã facã mai bine cunoscute în tara
de origine realitãtile tãrii unde este atasat, ci
de un moralist si filosof al istoriei care propune cu discretie
dar cu incisivitate un model de om politic, de societate, de reactie
adecvatã (crede el) la somatiile atât de acute ale
unei istorii pregãtite sã-si declanseze teroarea.
Descrierea
istoricã începe cu secolul al XIX-lea, prag istoric,
ca si la noi, al unei încercãri de modernizare radicalã
a Portugaliei, sub influenta Luminilor, a Revolutiei Franceze si
a Masoneriei, amintitã de numeroase ori cu inflexiuni mereu
negtive. Istoria mai veche a tãrii este rezumatã în
numai câteva rânduri, pentru cã pe autor îl
intereseazã acest moment de rãscruce. Rãscruce
la care tara are de ales între "demoliberalism",
cum îl numeste Eliade, si un sistem bazat pe traditia regalistã,
elitistã si ecleziasticã. Un rol important îl
are asa numita "Generatie de la Coimbra". Prilej pentru
Eliade de a medita la rolul intelectualui în politicã:
"Poate nicãieri ca în Portugalia, scriitorii si
cãrturarii n-au avut un rol politic atât de important,
fie direct, prin activitatea lor politicã, fie indirect,
prin cãrtile lor. Republica portughezã e, în
parte, opera literatorilor". De altfel, monografistul observa
mustrãtor cã: ""Europa" nu poate fi
convenabil asimilatã decât de elite; mai precis, numai
câteva personalitãti îsi pot îngãdui
sã asimileze geniul uneia sau mai multor culturi europene,
rãmânând ele însesi [sic!] si continuând
sã creeze în spiritul neamului lor". Prima jumãtate
a cãrtii descrie aceastã perioadã de pânã
la Salazar. Numele lui apare abia din capitolul VIII. Ascetic, om
care nu îsi doreste puterea dar care se simte chemat de o
misiune, gata de sacrificiu, inteligent, fãrã darul
oratoriei, de aceea direct în exprimare, punând pe primul
plan valorile moral-religioase, având cultul familiei, "filosof
catolic, care crede [
] în primatul spiritualitãtii
si în forta creatoare a spiritului", dar si om de finante
care redreseazã aproape miraculos bugetul, politician care
a pãstrat mica Portugalie în neutralitate, cam acesta
este personajul pe care îl admirã Mircea Eliade.
Nu
este cazul sã intru în mai multe amãnunte ale
istoriei tãrii si ale personalitãtii conducãtorului
ei. Cartea aceasta va suscita, bãnuiesc, destule controverse
printre cei hotãrâti sã incrimineze fascismul
de care Mircea Eliade nu s-ar fi dezis niciodatã. Este oricum
o carte lãmuritoare pentru conceptia etico-politicã
a autorului de atunci. Fascinatia modelului este limpede, fãrã
sã omitem atractia culturalã pe care tara o exercitã
pentru eruditul profesor si de care dã seama Jurnalul. Când
vom avea tipãrit (se pare destul de curând) în
întregime si Jurnalul portughez pe care Eliade l-a tinut în
anii misiunii sale la Lisabona, vom putea discuta cu sigurantã
si mai nuantat admiratia sa pentru Salazar de care aceastã
lucrare circumstantialã si socotitã neimportantã
în bibliografia savantului depune mãrturie. Abia scãpat
din Londra bombardatã, cei patru ani petrecuti în Portugalia
sunt o perioadã fertilã si pentru eruditul istoric
al religiilor. Este ceea ce conteazã pânã la
urmã. Dupã ce toatã vara intelectualii nostri
s-au rãzboit cu dna.Lavastine pentru ignobila sa executie
publicã la care i-a supus pe cei trei corifei români
de la Paris, iatã avem acum o restituire bibliograficã
incitantã despre care astept dezbateri la fel de furtunoase.
|