Viata
este o chestiune de credintã. În fiecare clipã
a vietilor noastre, din momentul în care ne nastem si pânã
în momentul mortii, credem în ceva. Verbul a crede
este unul dintre cele mai folosite verbe ale limbii noastre, chiar
dacã este adesea folosit impropriu. Si credem. Dacã
nu am crede viata ar deveni prea searbãdã pentru a
putea sã fie trãitã. Într-un fel credinta
este un drog. Nu un opiu al popoarelor ci un analgezic al fiecãruia
dintre noi, cei care ne confruntãm în fiecare zi cu
ceea ce numim realitate.
Toate perceptiile noastre, toate lucrurile
care ne înconjoarã, par, câteodatã, sã
ne copleseascã. Si viata pare o tranzitie obositoare între
nastere si moarte. Faptele nu mai au nici o însemnãtate
si fiecare secundã devine un chin, o luptã cu timpul
necrutãtor. Asteptãm ziua de mâine, nu neapãrat
pentru cã va fi mai bunã, ci pentru cã ziua
de astãzi este insuportabilã. Sunt momente când
fiecare dintre noi se simte invadat de nimic si se întreabã
de ce inima îi mai bate când viata nu mai are nimic
de oferit.Obositi de a fi si nefericiti spectatori ai propriilor
noastre destine incomplete, asaltati de suferinta neîmplinirii
si imposibilitãtii de a ne împlini, înconjurati
de o realitate incertã si compromisã de zeul crud
al relativitãtii, ne refugiem în credintã. Nu
în religie. Care e doar un caz special de credintã
institutionalizatã.
Ne adãpostim în credintã, crezând si sperând
în zile mai bune. Credem în Dumnezeu si ne rugãm
pentru tot ceea ce nu avem. Credem în evolutia (darwinistã)
si sperãm ca selectia naturalã sã ne facã
pe toti mai buni si mai capabili. Credem în libertate si suntem
gata sã ne oferim viata pentru ca libertatea noastrã
si a semenilor nostri sã fie respectatã. Credem în
ratiunea noastrã. Si, paradoxal, ratiunea noastrã
încearcã sã ne convingã, cu dovezi solide,
cã actul de a crede nu are baza rationalã. Dar chiar
si ratiunea trebuie sã se încline în fata credintei.
Pentru cã fãrã credintã nu am avea puterea
sã trecem mai departe atunci când ratiunea insistã
sã ne spunã cã totul este pierdut. Credem în
viatã si ne strãduim sã o facem cât mai
bunã cu putintã pentru noi si pentru cei din jurul
nostru. Credem în Paradis si în Iad. Credem în
existenta unui scop ultim al vietilor noastre si nu ne sfiim sã
îl urmãrim atunci când îl descoperim undeva
în inima noastrã. Credem în iubire, în
zâne si în cavaleri pe cai albi. Si îi asteptãm,
toatã viata. Tot ceea ce are vreo însemnãtate
pentru noi este investit cu credintã. Este o relatie de reciprocitate.
Lucrurile înseamnã ceva pentru cã noi credem
in ele, dar si simplul fapt de a crede în ceva îi oferã
o oarecare însemnãtate. Chiar si realitatea se supune
credintei.
Ce este real? Întrebarea nu are
un rãspuns absolut. În parte, pentru cã lumea
noastrã nu admite existenta unor rãspunsuri absolute.
Dacã credinta ar putea sã fie absolutã, neconditionatã
si perfectã, atunci ea ar avea puterea de a ne construi realitatea.
Cred în ceva, la modul absolut, si, astfel, acel lucru, gând
sau sentiment devine parte a realitãtii în care trãim
cu totii. Dar atunci realitatea ar fi construitã de imaginatia
si credinta fiecãruia dintre noi din cãrãmizi
de vis si de fantasme. Iar lumea ar fi un haos. Poate de aceea credinta
noastrã nu poate sã fie absolutã. Ea are nevoie
de un sprijin. De dovezi, dar nu în sensul rational al termenului.
Mai degrabã de fapte care sã confirme, într-un
mod sau altul, credinta. Care sã se înscrie, fãrã
conflict, în realitatea pe care credinta noastrã, ce
nu poate sã fie absolutã, încearcã sã
o creeze. Avem nevoie de minuni si de Scripturi ca sã credem
în Dumnezeu. Avem nevoie de toate realizãrile unui
mileniu de ratiune ca sã credem în mitul omului rational.
Avem nevoie de practica libertãtii ca sã o pretuim
cu adevãrat atunci când ea ne este luatã. Avem
nevoie de povestile de iubire ale unei alte mii de ani pentru a
ne încrede în sentimente. Dovezi pentru credintã.
O îmbinare de ratiune si simtire, care ilustreazã perfect
paradoxul lumii în care trãim.
Dar care este credinta bazalã, primã, care face parte
din fondul fiecãrei fiinte umane? Dacã acceptãm
credinta ca unul dintre principalii factori ai umanitãtii
noastre, care este acea credintã fãrã de care
ne-am pierde umanitatea pentru a redeveni animale? E dificil sã
rãspundem la aceastã întrebare, pierduti asa
cum suntem în labirintul de confirmãri si negãri,
credinciosi si atei ai lumii noastre. Dar un rãspuns posibil
este cel oferit de un personaj nãscut în antichitate,
dar care pânã astãzi nu si-a pierdut actualitatea,
Oedip.
Mitul, prezentat initial de cãtre
Sofocle, si prelucrat, mai aproape de zilele noastre, de cãtre
Jean Paul Sartre, în fascinanta sa piesã Mustele,
este destul de simplu, în aparentã. Oedip, fiu de rege,
este predestinat sã îsi ucidã tatãl si
sã întretinã relatii sexuale cu mama sa. Destinul
este neîndurãtor si, în ciuda eforturilor umane,
soarta îsi urmeazã drumul predestinat. Oedip, constient
de povara pe care trebuie sã o poarte în viatã,
dar incapabil sã renunte la dorinta de putere care îl
conduce spre destinul sãu, ajunge sã sãvârseascã
faptele pe care oracolul i le prezisese încã de la
nastere. Dincolo de conflictul care se naste în constiinta
sa si care îl va mãcina pentru eternitate, el este
condamnat si de zei pentru faptele sale. Finalul mitului îl
surprinde pe Oedip rememorând faptele ale cãror autor
este. Constient de vina sa si de condamnarea eternã care
îl asteaptã, Oedip gãseste puterea sã
priveascã încã o datã în jurul
sãu, sã retrãiascã pentru o clipã
în amintire faptele sale si sã rosteascã, privind
cerul, o frazã care va deveni celebrã: Socot
cã totul este bine.
De unde are Oedip forta sã afirme
cã totul este bine, atunci când se stie condamnat de
zei si de oameni, prizonierul unui destin implacabil si necrutãtor
care a fãcut din el un ucigas si un adulterin? De unde puterea
de a privi lumea si de a rosti cuvintele care si-ar gãsi
locul doar în gura unui om care are un viitor deschis, permeabil
la mântuire si demn de a fi trãit? Rãspunsul
stã în puterea omului de a crede. Oedip credea. Credinta
lui nu se îndreaptã spre zei, cei care l-au condamnat
pentru faptele sale si nu au puterea sã îl scoatã
de sub imperiul destinului. Credinta sa nu este dãruitã
nici destinului, atotputernic si lipsit de viatã, fortã
imuabilã care conduce fiecare viatã de om spre o tintã
necunoscutã. Credinta lui Oedip este o credintã a
omului revoltat. Om care cunoaste relativitatea tuturor zeilor si
recunoaste absurditatea propriului sãu drum prin viatã.
Om care mai crede numai în clipa prezentului, singurul timp
care mai oferã posibilitatea unei alegerii, oricât
de predeterminatã destinal ar fi ea. Oedip este vinovat de
cele mai odioase pãcate si perfect constient de improbabilitatea
mântuirii sale, dar observã un fapt simplu. Lumea continuã
sã existe în jurul sãu, iar timpul nu se opreste
din nesfârsita sa curgere. Pãsãrile continuã
sã se roteascã pe cerul albastru presãrat cu
nori, oamenii continuã sã respire în jurul sãu,
preocupati cu vietile lor monotone si lipsite de finalitate, fie
ea si tragicã. Oedip stie cã dacã totul a fi
pierdut lumea s-ar topi în jurul sãu. Curgerea timpului
îi aratã lui Oedip cã totul este bine atât
timp cât mai poate sã aleagã si sã creadã
în aici si în acum.
Lectia lui Oedip este lectia credintei esentiale. Atâta vreme
cât timpul nu se opreste si nu suntem înconjurati de
o eternitate mutã, viata continuã sã aibã
sens si sã merite sã fie trãitã. Poate
cã nu cunoastem si nu vom cunoaste niciodatã acest
sens, dar trebuie sã credem, asemenea lui Oedip, cã
totul este bine si cã mai sunt încã sanse, oricât
de mic ca ziua de mâine sã aducã ceva mai bun
în vietile noastre. Credinta noastrã primordialã
ca fiinte umane trebuie sã fie în timp si în
curgerea lui. Atâta vreme cât secundele se scurg una
dupã alta, repede sau încet, atât timp cât
lumea continuã sã se miste, totul este bine. Pentru
cã avem sansa sã actionãm. Iar prin actiunile
noastre putem sã încercãm mãcar sã
ne negãm destinele. Totul este bine atât timp cât
putem sã credem.
Andrei
Dumitrescu
|