ARHIVA
Revistã de culturã
supliment al revistei ZARVA
Câmpina - ROMÂNIA

contact: dochia@starpulse.com

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

sus

Ce e postmodernistul si ce vrea el?

Moto: Numai un nou destin socratic
ne-ar putea salva, nu pe fiecare în parte,
desigur, ci pe toti la un loc.
Viorel Cernica

Postmodernitate - postmodernism, globalizare-globalism, multiculturalitate-multiculturalism sunt termeni care au pãrut a fi modã, dar au ajuns a intra în lexicul principal al unui anumit tip de discurs despre actualitate, mai mult sau mai putin speculativ. Firesc, încercarea de conceptualizare s-a regãsit (prea) repede locuind într-o rozã a vânturilor aflatã în rotatie perpetuã, indicând mereu alte orizonturi, dacã nu permanent aceleasi orizont indefinit. Iesirea din modernitate s-a încercat a se face prin alegerea canonului lipsei de canon, reflexul unei false eliberãri de orice tutelã, de orice limitã. Când totul e permis, cosmosul se transformã în univers, orice reper se sterge si începe infinitezimarea lumii. Dacã e sã urmãrim (si sã acceptãm) imaginea lui Alexandre Koyré, aceastã "revolutie" deschide enorm câmpul perceptiei umane în toate directiile, însã, în acelasi timp, uniformizeazã, desfiinteazã diferentele, interzice individuatia.
Universul (spre deosebire de cosmos) este infinit si monoton, orizontal si fizic, are doar dimensiunile (relative) ale spatiului simplu, terestru, material. Postmodernistul a pierdut contactul cu transcendenta (verticalitatea), a pierdut capacitatea de inovatie. El reproduce, propune variatiuni minore, plagiazã. Pentru el, realitatea e numai un reflex al discursului, lumea e metafictiune. Lipsa de limitã (de dimensiune!) acceptatã, asumatã desfiinteazã orizontul si atmosfera devine opacã si aglomeratã de obiecte strict fizice informe, a cãror semnificatie e pierdutã. Nimic nu mai e semn. Dupã doritul atac la îngrãditorul modernism, postmodenistul îsi gãseste sãlas în gândirea comodã. Acceptã un joc repetitiv suficient siesi, în care dispare capacitatea de reflectie si definire identitarã. Când un lucid ("câtã luciditate, atâta dramã!") autor contemporan declarã: "A fi modern este o mare ocazie. A deveni postmodern, este fundãturã", ne gândim la umbrele din pestera lui Platon, spatiu paradoxal - închis prin ne(de)limitare. Marea "dezamãgire" de care vorbea Max Weber si-ar gãsi solutia de continuitate (dupã Habermas) în întoarcerea de la logos la mythos, dar, suntem avertizati, ne paste pericolul unui dezastru detectabil în visele postnietzscheiene. Ceea ce ar putea fi o "re-amãgire" se sprijinã pe derizoriu, pe excesul de înlocuitori, pe acceptarea imaginii din oglindã ca interlocutor valid. În aceste conditii, dispare "etica dialogului", responsabilitatea tinde sã se aneantizeze.
Des-fiintarea modernitãtii nu duce la re-fiintarea în postmodernitate, ci la ne-fiintarea eternã. Si aceasta din urmã este lipsitã de mãsurã pentru cã a abandonat goana dupã noutate în favoarea refacerii, mereu si mereu, a uneia si a aceleiasi cãi, aleasã dintre multe altele vechi, într-o fãrã de sfârsit autoreproducere.
Si totusi, pânã unde? Chiar fãrã de sfârsit? Omul postmodern va rãmâne în aceastã miscare fãrã mizã, de perpetuum mobile? De ce depinde si unde este iesirea?
Previziunea este riscantã, dar, dincolo de "surprizele" pe care le poate aduce curgerea timpului (dimensiune atât de dragã postmodernilor!) se poate decela o reînnodare cu modernitatea (târzie) - o neo-modernitate în care durata si substanta sã recapete valorile reale. O neo-modernitate unde calea înnoirii fi-va redeschisã, în conditiile noi care, vrând-nevrând, vor apãrea treptat din procesul globalizãrii, care schimbã sistemele de referintã, lãrgeste si adânceste lumea spiritualã, în consens cu disparitia unor granite fizice, prin multiplicarea retelelor comunicationale interconectate. Sãmânta omului neo-modernitãtii asteaptã sã încolteascã în omul recent, prins în prezent, atunci când se va deschide spre (proiectul) viitor, regãsindu-se pe sine în celãlalt, fãrã a se pierde în ceilalti, în indefinit. Poate cã, urmându-l pe Jacques Derrida "dincolo de aparente", singularul, cel care inaugureazã totdeauna, va iesi, imprevizibil, din multiplicitatea repetitiilor ("Iatã ce suspendã opozitia naivã între traditie si reînnoire, memorie si viitor, reformã si revolutie. Logica interabilitãtii ruineazã dinainte certitudinile atâtor discursuri, filosofii, ideologii…"). El se aflã aici, e o prezentã ce se va dezvãlui curând. De ce nu mâine?

Geo Conda