Moto:
Numai un nou destin socratic
ne-ar putea salva, nu pe fiecare în parte,
desigur, ci pe toti la un loc.
Viorel Cernica
Postmodernitate
- postmodernism, globalizare-globalism, multiculturalitate-multiculturalism
sunt termeni care au pãrut a fi modã, dar au ajuns
a intra în lexicul principal al unui anumit tip de discurs
despre actualitate, mai mult sau mai putin speculativ. Firesc, încercarea
de conceptualizare s-a regãsit (prea) repede locuind într-o
rozã a vânturilor aflatã în rotatie perpetuã,
indicând mereu alte orizonturi, dacã nu permanent aceleasi
orizont indefinit. Iesirea din modernitate s-a încercat a
se face prin alegerea canonului lipsei de canon, reflexul unei false
eliberãri de orice tutelã, de orice limitã.
Când totul e permis, cosmosul se transformã în
univers, orice reper se sterge si începe infinitezimarea lumii.
Dacã e sã urmãrim (si sã acceptãm)
imaginea lui Alexandre Koyré, aceastã "revolutie"
deschide enorm câmpul perceptiei umane în toate directiile,
însã, în acelasi timp, uniformizeazã,
desfiinteazã diferentele, interzice individuatia.
Universul (spre deosebire de cosmos) este infinit si monoton, orizontal
si fizic, are doar dimensiunile (relative) ale spatiului simplu,
terestru, material. Postmodernistul a pierdut contactul cu transcendenta
(verticalitatea), a pierdut capacitatea de inovatie. El reproduce,
propune variatiuni minore, plagiazã. Pentru el, realitatea
e numai un reflex al discursului, lumea e metafictiune. Lipsa de
limitã (de dimensiune!) acceptatã, asumatã
desfiinteazã orizontul si atmosfera devine opacã si
aglomeratã de obiecte strict fizice informe, a cãror
semnificatie e pierdutã. Nimic nu mai e semn. Dupã
doritul atac la îngrãditorul modernism, postmodenistul
îsi gãseste sãlas în gândirea comodã.
Acceptã un joc repetitiv suficient siesi, în care dispare
capacitatea de reflectie si definire identitarã. Când
un lucid ("câtã luciditate, atâta dramã!")
autor contemporan declarã: "A fi modern este o mare
ocazie. A deveni postmodern, este fundãturã",
ne gândim la umbrele din pestera lui Platon, spatiu paradoxal
- închis prin ne(de)limitare. Marea "dezamãgire"
de care vorbea Max Weber si-ar gãsi solutia de continuitate
(dupã Habermas) în întoarcerea de la logos la
mythos, dar, suntem avertizati, ne paste pericolul unui dezastru
detectabil în visele postnietzscheiene. Ceea ce ar putea fi
o "re-amãgire" se sprijinã pe derizoriu,
pe excesul de înlocuitori, pe acceptarea imaginii din oglindã
ca interlocutor valid. În aceste conditii, dispare "etica
dialogului", responsabilitatea tinde sã se aneantizeze.
Des-fiintarea modernitãtii nu duce la re-fiintarea în
postmodernitate, ci la ne-fiintarea eternã. Si aceasta din
urmã este lipsitã de mãsurã pentru cã
a abandonat goana dupã noutate în favoarea refacerii,
mereu si mereu, a uneia si a aceleiasi cãi, aleasã
dintre multe altele vechi, într-o fãrã de sfârsit
autoreproducere.
Si totusi, pânã unde? Chiar fãrã de sfârsit?
Omul postmodern va rãmâne în aceastã miscare
fãrã mizã, de perpetuum mobile? De ce depinde
si unde este iesirea?
Previziunea este riscantã, dar, dincolo de "surprizele"
pe care le poate aduce curgerea timpului (dimensiune atât
de dragã postmodernilor!) se poate decela o reînnodare
cu modernitatea (târzie) - o neo-modernitate în care
durata si substanta sã recapete valorile reale. O neo-modernitate
unde calea înnoirii fi-va redeschisã, în conditiile
noi care, vrând-nevrând, vor apãrea treptat din
procesul globalizãrii, care schimbã sistemele de referintã,
lãrgeste si adânceste lumea spiritualã, în
consens cu disparitia unor granite fizice, prin multiplicarea retelelor
comunicationale interconectate. Sãmânta omului neo-modernitãtii
asteaptã sã încolteascã în omul
recent, prins în prezent, atunci când se va deschide
spre (proiectul) viitor, regãsindu-se pe sine în celãlalt,
fãrã a se pierde în ceilalti, în indefinit.
Poate cã, urmându-l pe Jacques Derrida "dincolo
de aparente", singularul, cel care inaugureazã totdeauna,
va iesi, imprevizibil, din multiplicitatea repetitiilor ("Iatã
ce suspendã opozitia naivã între traditie si
reînnoire, memorie si viitor, reformã si revolutie.
Logica interabilitãtii ruineazã dinainte certitudinile
atâtor discursuri, filosofii, ideologii
"). El se
aflã aici, e o prezentã ce se va dezvãlui curând.
De ce nu mâine?
Geo
Conda
|