Adevarul.
Este una dintre acele valori eterne pe care oamenii le-au cautat
de-a lungul întregii lor vieti. El este considerat de unii
ca fiind absolut, dincolo de putinta de a fi contestat, si universal,
neschimbat indiferent de conditii. Omul nu reuseste însa sa
recunoasca adevarul. Asa cum sustinea filosoful Karl Popper, omul
poate cel mult sa recunoasca si sa elimine eroarea si greseala,
fara a avea vreodata pretentia absurda ca a atins adevarul de altminteri
pentru totdeauna învaluit în ceata. Filosoful german
Nietzsche afirma ca adevarul este "o suma a relatiilor umane";
oamenii le preamaresc, le transpun si le împodobesc, iar pentru
generatiile viitoare aceste relatii par deja ferme, devenind chiar
constrângatoare, asemenea canoanelor bisericesti. Chiar daca
observam relatiile sociale, care tind sa dea dreptate metaforei
nietzscheniene, noi continuam sa credem în existenta unor
legi ale cunoasterii care sa ne înlesneasca dobândirea
adevarului. Din moment ce nimeni nu poate dovedi existenta unui
adevar absolut, nu cumva încrederea noastra în existenta
acestuia tine mai mult de mistic?
Un mit este o poveste sacra. Un mit spune ceva ce s-a întâmplat,
ce se întâmpla si se poate întâmpla. Mitul
transcede cele trei timpuri si se propulseaza în eternitate.
Numai forta unui adevar absolut poate provoca aceasta trecere. În
esenta unui mit, cel care stie cum sa caute va descoperii adevarul.
Cu atât ai mult când este vorba despre un mit care discuta
chiar problema adevarului. Un mit care poate sa ne ofere adevarul
despre adevar. Acest mit, numit "mitul pesterii", din
cauza analogiei principale pe care o foloseste, apartine filosofului
antic Platon, care l-a inclus în dialogul sau intitulat "Republica".
"(
)
iata mai multi oameni aflati într-o încapere subpamânteana
ca într-o pestera al carei drum de intrare da spre lumina,
drum lung fata de (lungimea) întregului pesterii. În
aceasta încapere ei se gasesc, înca din copilarie, cu
picioarele si grumazurile legate, astfel încât trebuie
sa stea locului si sa priveasca doar înainte, fara sa poata
sa-si roteasca, din pricina legaturilor, capetele. Lumina le vine
de sus si de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar
între foc si oamenii legati este un drum asezat mai sus, de-a
lungul caruia, iata, e zidit un mic perete, asa cum este paravanul
scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra caruia îsi
arata ei scamatoriile.
[
] mai încearca sa vezi si ca, de-a lungul acestui perete,
niste oameni poarta felurite obiecte care depasesc înaltimea
zidului, mai poarta si statui de oameni, ca si alte fapturi de piatra
sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei
care le poarta, unii, cum e si firesc, scot sunete, altii pastreaza
tacerea.
[
] Iar daca ei ar fi în stare sa stea de vorba unii
cu altii, nu crezi ca oamenii nostri ar socoti ca, numind aceste
umbre pe care le vad, ei numesc realitatea? [
] În general,
deci [
] asemenea oameni nu ar putea lua drept adevar decât
umbrele lucrurilor. [
]
[
] când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat si silit,
deodata, sa se ridice, sa-si roteasca grumazul, sa umble si sa priveasca
spre lumina, facând el toate acestea, ar resimti tot felul
de dureri, iar din pricina focului n-ar putea privi acele obiecte,
ale caror umbre le vazuse mai înainte. Ce crezi ca ar zice,
daca cineva i-ar spune ca ceea ce vazuse mai înainte erau
desertaciuni, dar ca acum, se afla mai aproape de ceea-ce-este în
mai mare masura, vede mai conform cu adevarul? [
] Nu crezi
ca el s-ar putea afla în încurcatura si ca ar putea
socoti ca cele vazute mai înainte erau mai adevarate decât
cele aratate acum?
[
] Iar daca l-ar sili sa priveasca spre lumina însasi,
nu crezi sa l-ar durea ochii si ca ar da fuga îndarat, întorcându-se
spre acele lucruri pe care sa le vada si le-ar socoti pe acestea,
în fapt, mai sigure decât cele aratate?
[
] Dar daca cineva l-ar smulge cu forta din locuinta aceea,
ducându-l pe un suis greu si pieptis, nedându-i drumul
pâna ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi
si nu s-ar mânia ca e tras? Iar când ar iesi la soare,
nu i s-ar umple ochii de stralucire, astfel încât nu
ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevarate?
[
] La urma, el va privi soarele, nu în apa, nici reflexiile
sale în vreun loc strain, ci l-ar putea vedea si contempla,
asa cum este, pe el însusi, în locul sau propriu.
[
] Dupa aceasta, ar cugeta în legatura cu soarele cum
ca acesta determina anotimpurile si anii, ca el cârmuieste
totul în lumea vizibil, fiind cumva raspunzator si pentru
toate imaginile acelea, vazute de ei (în pestera).
[
] Ei, si nu crezi ca daca omul acesta si-ar aminti de prima
sa locuinta, de întelepciunea de acolo ca si de partasii sai
la lanturi, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbarii,
iar de ceilalti i-ar fi mila?
[
] Iar daca el ar trebui din nou, interpretând umbrele
acelea, sa se ia la întrecere cu oamenii ce au ramas totdeauna
legati si daca ar trebui s-o faca chiar în clipa în
care nu vede bine, înainte de a-si obisnui ochii, iar daca
acest timp cerut de reobisnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu
ar da el prilej de râs? Si nu s-ar spune despre el ca, dupa
ce s-a urcat, a revenit cu vederea corupta si ca, deci, nici nu
merita sa încerci a sui? Iar pe cel ce încearca sa-i
dezlege si sa-i conduca pe drum în sus, în caz ca ei
ar putea sa puna mâinile pe el si sa-l ucida, oare nu l-ar
ucide?"
Mitul
parca mai mult ascunde adevarul. Dar nu e oare pestera întreaga
noastra viata, petrecuta sub imperiul lumii din jurul nostru? Nu
sunt oare fapturile din piatra si lemn ale caror umbre le vad oamenii
legati valorile goale si lumesti ale caror umbre noi le urmam credinciosi
întreaga noastra viata muritoare? Nu suntem noi însine
cei care stau legati si cred ca umbrele de pe peretele vietii lor
sunt lucruri adevarate? Nu suntem noi cei neputinciosi în
a ne dezlega si incapabili de a duce pâna al capat urcusul
greu care ne-ar putea apropia de lumina inteligibilului, de soarele
care straluceste în fata pesterii? Nu suntem noi cei care
se cramponeaza de parere, în fond niste umbre fara corp, în
loc sa caute sa descopere adevarul care se gaseste în universalul
de deasupra opiniei? Nu suntem noi cei care alergam cât mai
departe de lumina orbitoare a adevarului si cei care ne obisnuim
atât de greu cu ea, când nu mai avem de ales? Nu suntem
noi cei care sunt fericiti în ignoranta si ne temem de nefericirea
care ar putea sa izvorasca din cunoasterea adevarului? Nu suntem
noi cei care îi dispretuim pe cei care aduc adevarul si îi
rastignim pe cruci materiale sau spirituale, doar pentru a le recunoaste
mult mai târziu si a le pretui darul de adevar? Nu suntem
noi eroii mitului lui Platon? Nu suntem noi, oare, atât de
departe si, totusi, atât de aproape de adevar?
Platon ne propune "lumina inteligibilului", care ne poate
oferi adevarurile ultime ale cunoasterii. Dar de existenta ei nu
putem fi siguri. Nietzsche afirma ca adevarul lui Platon are valoare
pur mistica si nu putem avea niciodata certitudinea dobândirii
sale. Si totusi, întreaga cultura europeana tinde sa îl
contrazica pe filosoful german. Ce drum trebuie sa alegem? Sa alegem
"drumul drept" al lui Platon, pentru ca e cel mai greu
si pentru ca putem spera ca ne va mijloci trecerea de la vizibil
la inteligibil, de la recunoastere la cunoastere, de la ascuns la
adevar.
Andrei
Dumitrescu si Adrian Spârchez
|