Uneori, câte un fragment din istoria filosofiei sau chiar din istoria culturii cade în desuetudine datorita unei inapetente hermeneutice. E drept, daca se întâmpla astfel, putem banui ca e vorba doar despre acel fragment istoric, ca el ar fi de vina pentru faptul ca nu atrage interpretarea, ca nu este destul de puternic în a ramâne atractiv pentru atitudinea hermeneutica. Totusi, conjuncturile politice si culturale pot abate interpretarea însasi de la calea sa fireasca, fiind trecute astfel în umbra creatii valoroase, pentru a fi vizate opere de valoare îndoielnica; asadar, putem vorbi si despre o "vina" a interpretarii, care, motivata defectuos, nu se îndreapta catre creatiile ce înca ne-ar mai putea vorbi. Cu istoria filosofiei românesti s-a întâmplat, cred, la fel, într-o perioada în care judecarea valorilor culturii noastre nu era un act liber, ci impus prin criterii straine culturii si cu atât mai mult filosofiei. Astfel, au disparut din raza interesului nostru cultural lucrari care au contribuit la însasi constituirea culturii românesti în forma în care o avem astazi. Tocmai de aceea, un plan editorial care îsi propune republicarea unor astfel de lucrari uitate - si care, pe deasupra, înfaptuieste ceea ce îsi propune - este de apreciat si, mai mult, de consacrat, cultural, prin atitudini evaluatoare corespunzatoare.
Realitatea filosofica româneasca nu este una neproblematica, lipsita de accente autonegatoare, de "atitudini lautaresti", cum spunea Constantin Noica, sau de încercari de îndepartare de "matricea stilistica" proprie, în intentia apropierii de problematica învesnicita a filosofiei si onorata aiurea. Dorinta de a fi la înaltimea marilor înfaptuiri filosofice ca si aceea de a fi contemporan cu creatorii recunoscuti în acest domeniu sunt atitudini nu doar firesti, ci chiar necesare pentru o cultura ce are grija de sine.
Dar a avut grija de sine cultura româneasca, atâta vreme cât, dezorientata, îsi cauta firea în afara de sine? Oricum, îmi pare ca dupa 1989, cultura româneasca a început sa aiba grija de ea, cu toate ca - sau tocmai pentru aceasta - diversitatea punctelor de vedere asupra conditiei sale a devenit un fel de propriu al sau. Prin aceasta grija de sine a fost reinstituit demersul reflexiv, de lamurire de sine, în cultura româneasca.
Un anumit punct de vedere în privinta culturii românesti pe un fragment semnificativ al ei - gândirea identitara - si un anumit gest de grija fata de ceea ce s-a produs valoros la noi, odinioara, în planul problemei identitatii culturale, recunoastem în cartea profesorului Constantin Schifirnet* pe care o recenzam, carte ce aduna studiile introductive la mai multe volume aparute în Colectia Ethnos de la Editura Albatros, precum si alte studii publicate în reviste, toate având ca tema identitatea culturala româneasca si drept concept structurant "ideea nationala". Autorul îsi propune sa înfatiseze "contributia gândirii românesti la cunoasterea unei teme atât de controversata cum este cea despre etnic, national, nationalism". Studiile din acest volum prezinta opiniile unor oameni de cultura români în privinta identitatii noastre etnico-psiho-culturale si, totodata, schiteaza o teorie asupra identitatii culturale românesti. Materialul cartii este ordonat în cinci parti: Conceptul de etnic si natiune; Natiune si stat; Psihologie etnica si cultura nationala; Natiune si religie; Natiune, timp si revolutie.
Am putea crede ca în era "postmoderna", marcata de prefaceri semnificative în planul gândirii politice (a se vedea conceptul de postdemocratie) si în cel al filosofiei (a se vedea ideea despre sfârsitul filosofiei, distructia conceptelor ontologiei, apusul gândirii, gândirea slaba etc.), o lucrare despre "ideea nationala" nu este binevenita. Totusi, vom putea întelege fenomenul "postmodern", cu toate prefacerile politice si culturale pe care le instituie, daca nu ne vom lamuri în privinta "ideii nationale" în cultura noastra? Apoi, autorii români care au tematizat aceasta problema au tacut definitiv? Sau, dimpotriva, ei au pus probleme semnificative si pentru noi? Geneza moderna a ideii nationale raspunde la astfel de întrebari si dovedeste, prin ea însasi si prin cartile pe care studiile cuprinse în volum le-au prefatat, ca tema gândirii identitare are înca forta în spatiul nostru cultural si ca ea va fi potentata - si nu numai la noi - în conditiile accentuarii procesului de globalizare. Caci nelamuriti în privinta identitatii proprii nu vom putea participa la unitatea cultural-politica ce se prefigureaza în Europa; nestiind de noi, nu avem ce cauta acolo unde se întâlnesc numai cei ce vor sa potenteze valori create, pâna acum, în matricea lor culturala. Republicarea unor lucrari apartinând, prin problematica, spatiului identitar românesc, este un fapt cultural semnificativ si, cred, important pentru cunoasterea si re-cunoasterea de sine a culturii noastre.
Cartea de care ne ocupam are, cum spuneam, o semnificatie dincolo de suma studiilor pe care le aduna; din ea putem retine schita unei teorii asupra genezei culturii noastre moderne si a filosofiei românesti ca element al acesteia, teorie bazata pe valorificarea traditiei culturale românesti, pe valorizarea operelor de seama ale acesteia, îndeosebi a acelora care au tematizat "ideea nationala". Abordând temele nu dintr-un unghi ideologic, ci dintr-unul mai degraba stiintific, lucrând potrivit unui plan si folosind metode de analiza multinivelara si comparativa a faptului cultural, propunând ipoteze de lucru si cautând temeiuri suficiente pentru ideile sustinute, autorul realizeaza un discurs istorico-critic asupra ideii nationale, pornind de la felul cum aceasta apare în scrierile autorilor români din sec. al XIX-lea si al XX-lea.
Autorul socoteste ca exista o "conceptie unica de cunoastere a lumii" proprie unui popor, conceptie integrata în cultura. În privinta culturii si civilizatiei noastre moderne, s-ar putea sustine ca edificarea sa a fost posibila prin preluarea unor "tipuri de gândire" apartinând civilizatiei apusene. Afirmatia este, desigur, riscanta, data fiind o alta idee a autorului: cultura unui popor este expresia modului sau unic de a fi în lume. Interpretarile la textele publicate în Colectia "Ethnos", cuprinse în volumul de fata, tind catre împacarea acestor doua idei ce par a fi opuse. Autorul adera, tacit, la o pozitie înnobilata de traditia noastra culturala: formele apusene, desi goale de continut în momentul adoptarii lor, au modelat, în timp, "materialul românesc", ceea ce dovedeste ca acesta nu este cu totul diferit de cel occidental. Totusi, însusi "fondul spiritual românesc impunea si un mod de gândire propriu".
Demna de a fi consemnata este ideea filosofiei occidentale ca o "filosofie locala". Asadar, tocmai acea filosofie care s-a perceput pe sine ca fiind universala, care a iscat în diverse culturi discutii, polemici cu privire la universal si local în filosofie, este ea însasi locala. Felul în care autorul gândeste argumentatia acestei ideii are si sensul deschiderii unui spatiu al discursului în care capata semnificatie tema posibilitatii filosofiei românesti. Autorul este convins ca o filosofie "se structureaza si în raport cu cultura în care fiinteaza"; iar cultura româneasca, având ca temei spiritualitatea ortodoxa si ca mediu de afirmare un spatiu situat "la raspântii de culturi si civilizatii", a îngaduit, ca element al constiintei sale de sine, o filosofie "a natiunii române care confera expresie rationalitatii si cugetarii românesti".
Lucrarea prof. C. Schifirnet reactualizeaza contributii semnificative pe itinerariul gândirii românesti despre propria-i identitate. Acesta este motivul pentru care ea ocupa, din chiar primul ei ceas "public", un loc ce nu va putea fi nesocotit de cei care cauta sa se lamureasca în privinta destinului culturii românesti.

Viorel CERNICA

* Constantin Schifirnet - Geneza moderna a ideii nationale. Psihologie etnica si identitate româneasca, Bucuresti, Editura Albatros, 2001.