"A
hotãrî dacã viata meritã sau nu sã
fie trãitã înseamnã a rãspunde
la problema fundamentalã a filosofiei", afirmã
filosoful francez Albert Camus. Scopul demersului nostru nu este
însã stabilirea problemei fundamentale a filosofiei;
admitem afirmatia camusianã în sprijinul umanului din
noi confruntat în mod constant cu realitatea social-istoricã
ce prezintã omul drept un simplu comediant pe scena vietii.
Sesizãm si retinem în mod curent, involuntar însã,
înfãtisãrile mohorâte ale celorlalti ce
trãdeazã un dispret special fatã de nevoile
zilnice, astfel încât sfârsim dupã un timp
prin a examina, supraveghea si chiar spiona atitudinea acestora
oriunde ne-am afla. Nu ne gândim câtusi de putin sã
ne ascundem interesul pe care ni-l stârnesc cei din jur; avem
nevinovãtia copilului care admirã totul cu gura cãscatã:
obrazul ne rãmâne teapãn, privirea lipsitã
de viatã. Oriunde ne-am afla, pe stradã sau într-un
magazin, simturile sorb cu lãcomie aspectul trecãtorilor.
Nu putem însã a analiza ceea ce descoperim în
ei. Gândirea lucreazã în voie; ne este suficient
sã surprindem o particularitate a fizionomiei ori a atitudinii,
pentru ca respectivii necunoscuti, "selectati" cu totul
întâmplãtor, sã se transforme în
personaje distincte, cãrora le dãm caracteristici
individuale, încadrându-le astfel în tipologii
specifice.
Acest fenomen are loc fãrã a ne da seama cã
poate si noi suntem la fel: avem dorinte, sperante, râvnim
si nãzuim constant, însã ne simtim striviti
de contextul dur si de atmosfera plumburie ce pare a ne sugruma
treptat vointa. Astfel, la fiecare pas, pãrem a hotãrî
dacã "viata meritã sau nu sã fie trãitã".
Suntem noi în mãsurã, însã, sã
hotãrâm acest lucru? Am putea spune cã da; cultura
vãzutã ca "totalitatea valorilor materiale si
spirituale create de omenire în procesul practicii social-istorice"
pare a trãda în mod vãdit faptul cã omul
este fiinta cea mai în mãsurã sã confere
ordinea necesarã lucrurilor si fenomenelor. În acest
context, în care responsabilitatea sa este enormã,
mai are omul timp sã se îngrijeascã de propria
sa fericire? Poate el cãuta fericirea? Dacã da, unde?
Lãmuritor în aceastã privintã este "Mitul
lui Sisif", scris si inclus de gânditorul francez Albert
Camus în "ciclul absurdului".
Iatã câteva fragmente edificatoare ale mitului camusian:
"Zeii îl osândirã pe Sisif sã rostogoleascã
întruna o stâncã pânã în vârful
unui munte, de unde piatra cãdea dusã de propria ei
greutate. Socotiserã cu oarecare dreptate cã nu existã
pedeapsã mai mare decât munca zadarnicã si fãrã
sperantã. (...) Dacã îl credem pe Homer, Sisif
era cel mai întelept si cel mai prudent dintre muritori
În legãturã cu pricinile pentru care a ajuns
truditorul inutil al infernului (
) este învinuit cã
si-ar fi îngãduit unele libertãti fatã
de zei, cãrora le-a trãdat secretele
Homer ne
povesteste de asemenea, cã Sisif pusese moartea în
lanturi. (...)
Se întelege, fãrã îndoialã, cã
Sisif este eroul absurd atât prin pasiunile cât si prin
chinul sãu. Dispretul fatã de zei, ura fatã
de moarte si dragostea lui pentru viatã i-au adus acel supliciu
teribil al fiintei care se chinuie perpetuu pentru ceva care nu
va fi niciodatã terminat. E pretul care trebuie plãtit
pentru pasiunile de pe acest pãmânt
Acest mit este tragic pentru cã eroul sãu este constient.
Într-adevãr care ar fi chinul lui, dacã la fiecare
pas ar fi îmbãrbãtat de sperantã în
izbândã?...
Fericirea si absurdul sunt doi copii ai aceluiasi pãrinte.
Ei sunt nedespãrtiti.
(
) "Socot cã totul e bine", spune Oedip,
si aceste cuvinte sunt sacre. Ele rãsunã în
universul sãlbatic si limitat al omului. Ele învatã
cã totul nu este, n-a fost epuizat
Ele izgonesc din
aceastã lume un Dumnezeu care pãtrunsese în
ea odatã cu insatisfactia si cu gustul pentru durerile inutile.
Ele fac din destin o problemã a omului care trebuie rezolvatã
între oameni.
Toatã bucuria tãcutã a lui Sisif e aici. Destinul
sãu îi apartine. Stânca lui este lucrul lui.
Tot astfel, omul absurd, când îsi contemplã chinul,
face sã amuteascã toti idolii. În universul
dintr-o datã întors la tãcerea sa, se înaltã
miile de voci uimite ale pãmântului.
Chemãri inconstiente si tainice, invitatii ale tuturor chipurilor,
iatã reversul necesar si pretul victoriei. Omul absurd spune
da si efortul sãu nu va înceta niciodatã. Dacã
existã un destin personal, în schimb nu existã
destin superior, sau cel putin existã doar unul singur pe
care el îl socoteste total si vrednic de dispret.
(
) El se stie stãpânul zilelor sale. În
acea clipã subtilã când omul se apleacã
asupra vietii sale, Sisif, întorcându-se la stâncã,
contemplã acel sir de fapte fãrã legãturã
care devine propriul sãu destin creat de el, unit sub privirea
memoriilor sale si în curând pecetluit de moarte. Astfel,
încredintat de originea pe deplin omeneascã a tot ce-i
omenesc orb care vrea sã vadã si care stie cã
moartea nu are sfârsit, el nu se opreste niciodatã.
Stânca se rostogoleste si acum.
(
) Sisif ne învatã fidelitatea superioarã
care îi neagã pe zei si înaltã stâncile.
Si el socoteste cã totul e bine
Fiecare grãunte
al acestui munte plin de întuneric alcãtuieste o lume.
Lupta însãsi cãtre înãltimi este
de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie sã ni-l
închipuim pe Sisif fericit."
Conditia sisificã pare a hasura cel mai bine portretul umanului
ce ne apartine si pe care îl afisãm în relatiile
cu ceilalti. Asemenea lui Sisif, ne chinuim perpetuu pentru ceva
care nu va fi niciodatã terminat, ne contemplãm adesea
chinul încercând sã gãsim puncte de refugiu,
spunem da si efortul nostru nu va înceta niciodatã,
dovedind astfel o rãbdare absurdã; sfârsim,
în cele din urmã, prin a ne însusi destinul.
În acest cadru umbrit de lipsa divinului, fericirea este totusi
posibilã prin contemplarea sirului de fapte fãrã
legãturã care devine propriul destin. Fiecare este
propria sa povarã în situatia în care "suntem
osânditi sã dãm lucrurilor un sens" (Merleau-Ponty).
Sisif ne învatã însã "fidelitatea
superioarã", adicã fidelitatea fatã de
propria persoanã, fatã de sine.
Iatã-ne ajunsi la finalul demersului nostru, iar dorinta
necesarã de a da un sens acestuia se identificã cu
dorinta de a da un sens explicit conditiei umane absurde, mãcinate
zilnic de povara existentei în lipsuri si suferinte, fie ele
spirituale, fie materiale. Ei bine, Camus ne îndeamnã
sã ni-l închipuim pe Sisif fericit; fericiti trebuie
sã fim si noi, nu necesarmente pentru cã analogia
cu paradigma sisificã este una potrivitã, ci pentru
cã întreaga culturã pare a dezvãlui o
anumitã "fidelitate superioarã" fatã
de conditia umanã. Omul se pare cã a devenit constient
încã de la începuturi de conditia sa absurdã,
altfel nu ne putem explica mãretia si geniul unui DaVinci
sau Van Gogh. Cui închinau ei lucrãrile dacã
nu sinelui si celorlalti? Vânãm si savurãm,
suferim si ne bucurãm, pretuim si dispretuim, ne nastem si
murim, iar timpul cuprins între ni-l datorãm nouã
si celorlalti; suntem responsabili " în gradul cel mai
înalt" - iatã motivul fericirii noastre!
|