ARHIVA
supliment al revistei ZARVA
Câmpina - ROMÂNIA
contact: dochia@starpulse.com
|
Despre
initiative |
| Cine
râde la urma, râde mai bine, zice un proverb arhicunoscut.
Chiar daca râde mânzeste. Sau îsi exprima bucuria
în genul: "superba catastrofa", precum un personaj
din celebra comedie «Titanic Vals» a lui Tudor Musatescu.
Se vor bucura unii la acest sfârsit de an de esecul, probabil,
al unei initiative de o frumusete precum aceea a unui vis de dragoste.
Sau, cum ar zice poetul, "atât de frumoasa de parca mâine
ar muri". Si ca sa nu para ca ocolesc numirea evenimentului care
pare ca nu va mai avea loc, precizez ca ma refer la obeliscul care
ar fi putut un simbol al mândriei orasului. N-as fi fost trist,
daca opinii contrare existentei acestuia ar fi venit din partea unor
ageamii (si au fost si dintr-acestea). Când însa o scrisoare
e semnata de oameni pe care i-am apreciat pentru înclinatia
spre frumos, pentru gustul artistic, pentru pasiunea pusa în
realizarea unor obiecte care sa emotioneze (unuia dintre ei, talentat
sculptor amator, i-am organizat chiar, cu decenii în urma, prima
expozitie personala, prezentata de distinsul meu profesor de atunci,
d-l Dan Grigorescu), lucrurile încep sa ia o alta turnura, ceea
a desertaciunii, a invidiei, a micimii sufletesti. Gloria e cea mai
proasta marfa, pentru ca se câstiga greu si se pastreaza prost.
Ca un copac tânar, cu crengile înaltate spre soare, pe
care-l rod iepurii jos, la tulpina. Ma feresc de alte comparatii,
mai dure, ele sunt din limbajul excesiv al altora. Poate ca nu din cauza acelui grupuscul adunat ad-hoc, obeliscul nu va mai fi. Din nefericire, mecenatul e chestie rara pe meleagurile noastre, iar cei stimabili, care dau bani pentru acte culturale, au putere economica limitata. Subventioneaza carti de poezie sau de proza ori alte manifestari. Pentru trei miliarde de lei gasesti mai greu, chiar daca meritul ar dura secole, în istoria orasului. Dar nu aici sta, poate, cuiul care raneste mândria mea (si, sper, nu doar a mea) de câmpinean, ci în aprecierile estetice, de o rea-vointa impardonabila. Trecerea în derizoriu prin recursul semidoct la interpretari pseudo-artistice sau "mistocaresti" îmi aminteste de ceea ce s-a întâmplat în vremea constructiei Coloanei Infinitului a lui Brâncusi. Acelasi fel de comportament deviant a dus la aproprieri de simbolurile falice. (Se spunea ca ar reprezenta organul lui Tatarescu ori al lui Carol al II-lea). Referirea la priapismul acelor personaje este reluata acum, pe alte coordonate. Nimeni n-a privit mai departe de litera unui dictionar de simboluri de uz scolar. De parca n-au auzit, de exemplu, de crugul cerului. De parca n-au auzit de stâlpul soarelui. De coloana inoxidabila din India, de obeliscul egiptean reamplasat la Paris. Dar, ce spun eu?, comparati mediatizatele imagini ale sondei în eruptie, care s-a tot încercat a fi introdusa pe stema orasului, cu propunerea lui Alfred Dumitriu! Am avut fericitul prilej de a admira diferite variante ale lucrarii. Una dintre ele, din inox, s-a aflat chiar, o vreme, în locul în care ar urma sa fie amplasata "sora" ei de cinci ori mai înalta. Efectul în lumina soarelui, la anumite momente ale zilei, este de o uimitoare frumusete. Vârful coloanei, împartit în patru, se aprinde în cercuri de lumina orbitoare. Desigur, s-au gasit si dintre aceia care sa zica: "ne mai trebuie un felinar?" Vai, lor! Atâta pricep. Sau, poate, mai degraba, pricep mult mai bine, dar, cum îi sta bine românului: de ce sa nu moara grasa si frumoasa capra a vecinului? Ca la slabanoaga din curtea mea nu se uita nimeni! Recunosc faptul ca nu sunt impartial. Ca înclin spre ceea ce-mi place, spre ceea ce ma emotioneaza. Iar sutele de lucrari din atelierul lui Alfred Dumitriu m-au bulversat. Oricât de mare ti-ar fi sufletul, nu încape în el atâta emotie. Desigur, am avut aceleasi senzatii si în alte locuri, în orase, în sali de expozitie, în muzee, în paduri seculare sau crânguri tinere. Pe Alfred Dumitriu nu cred ca l-am întâlnit de mai mult de zece-cincisprezece ori de-a lungul vietilor noastre. De vorbit pe-ndelete cu el, si mai putin, mai ales despre arta. El stie sa faca, nu stie sa povesteasca. Stie sa provoace emotie, bucurie, cu lucrul sau. Dar, din pacate, si invidie omeneasca. Chiar daca în aceste zile e trist, el are a se bucura pentru ca a facut si a încercat sa daruie si altora. Ca acestia i-au aruncat cu darul în cap, nu e vina lui. e semn al civilizatiei care, iata, se apropie de noi cu pasi mici, rari si înceti. Îti multumesc, Alfred, ca ai facut si ca ne-ai bucurat cu darul tau! Într-o zi, cândva, ti se va întoarce bucuria. Nimic nu ramâne fara rasplata pe lumea asta. Florin DOCHIA |